Contraste și polarități

La sfârșitul volumului Refluxul sensurilor, din 2004, Ana Blandiana plasa textul Acest poem, pe care îl reproduc în întregime: „Acest poem durează doar atâta/ Cât îl citești:/ Data viitoare când îl vei citi/ Va fi altul/ Pentru că tu vei fi altul/ Și, bineînțeles, va fi complet diferit/ Atunci când îl va citi altcineva.// El există doar în clipita/ Stării tale de spirit/ Pe care a construit-o/ Din ce-a găsit în tine –// Trecătoare operă/ Ca o foaie de hârtie/ Pe o apă curgând/ Mereu în altă direcție,/ Neavând nicio importanță/ Cine a pus hârtia acolo/ Și dacă a scris ceva pe ea.” Poemul nu avea cum să lipsească din Integrala poemelor (Editura Humanitas, 2019) și citirea/citarea lui poate isca întrebări legate de ceea ce se schimbă și ceea ce rămâne constant în fluxul și refluxul sensurilor poeziei scrise de Ana Blandiana de-a lungul a 55 de ani de apariții ale volumelor sale. Au fost ani în care lirismul nu a trădat o simplă stare a unei anumite vârste poetice, ci o constantă atitudine ontopoetică.

Poezia Anei Blandiana – înțeleasă ca „oglindă a explicitei stări de spirit” – este una de idei, dar aceasta nu înseamnă că ar fi vorba despre o poezie dificilă, voit complicată, plină de artificiozitate și vădit livrescă. Poeta nu adoptă poziția unei însingurate meditative, ce ar crede de cuviință că trebuie să desfășoare un retorism plin de o gravitate necesară rostirii adevărurilor definitive și greu descifrabile din partea cititorilor neprofesioniști. Ea nu mizează nici pe ideea că impresia de profunzime ar fi conferită de înălțarea unui susținut ton apoftegmatic și nici nu scrie o poezie a stării de revelație sau a vizionarismului care se voiește a fi integral și infailibil în sentințe/sentențe. Sunt iscodite cu calm și seninătate înțelesurile lumii, fără a se lăsa impresia contemplării universului cu gravitate apăsătoare.

O reușită nuanțare a ideaticii ce se degajă din poezia Anei Blandiana este asigurată de plonjarea în profunzimea neliniștitoarelor esențe intime, în căutarea unui punct de sprijin interior pentru univers. Și aceasta, datorită faptului că universul dăinuie atât timp cât există grația de spirit care să-l contemple. Simbolistica ochiului este valorificată, începând de la putința de a se închide în afară și a se deștepta, eminescian, înlăuntru și terminând cu lacrima, ca simbol al suferinței. Dar, înainte de a veni lacrimile, chiar și o reflexă și nevinovată închidere a pleoapelor riscă să sortească totul neantului: „Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii/ de teamă/ să nu zdrobesc între pleoape lumea,/ să n-o aud sfărmân- du-se cu zgomot/ ca o alună între dinți. […]/ Privesc cu disperare/ și mi-e câinește milă/ de universul fără apărare/ ce va pieri în ochiul meu închis.” (Ochiul închis, vol. A treia taină, p. 61). Ceea ce dovedește că o poezie a sentimentului de extincție sau de jubilație în fața spectacolului cosmic se poate scrie și într-o manieră suavă.

Înainte de a semnifica ducerea la pieire, săgetarea călcâiului vulnerabil al lui Achile înseamnă că existența singurului loc neacoperit ce poate fi rănit ne asigură de faptul că suntem încă vii. Or, „[…] de călcâiul vulnerabil încă/ Atârnă soarta universului întreg” (Am crescut?, vol. Călcâiul vulnerabil, p. 45). Dându-și seama că este „din ce în ce mai muritoare”, poeta începe să-și pună întrebări majore asupra vulnerabilității și precarității condiției biologice și cercetează cu luciditate neconcesivă un posibil „pământar” al descărcării tensiunilor rezultate în urma efortului cunoașterii specific poetice. Percepțiile pline de prospețime convertesc actul cunoașterii într-o înălțime ideatică de autentică puritate, dar, din moment ce „e marea lege a maculării/ Tributul pentru a trăi”, între „drama de a muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuși…” (Știu puritatea, vol. cit., p. 19), poeta alege prima variantă în angajarea sa în bătălia vieții. Dacă „drama de-a muri de alb” îi mângâia poetei la începuturile creației idealul de puritate, o atare dorință îi apare ulterior ca fiind vană. Este motivul pentru care ea începe să nutrească năzuința accesului spre ordinea conferită de un adăpost mai sigur, ce se confundă cu somnolenta mișcare a materiei.

Scufundarea în somn suspendă punțile de legătură cu vremelnicia și favorizează trecerea unui prag spiritual spre un alt orizont, revelator. Prin urmare, somnul – blocare a ciclului suferințelor și sustragere de sub imperiul degradării biologice – nu reprezintă o pregătire, o obișnuire cu extincția sau o prefigurare a ei (somnul ca succedaneu al morții sau moartea ca somn). Somnul este o instantă racordare la ritmul pur al materiei, un răstimp plenitudinar de liniște aflat la distanță apreciabilă față de neguroasele presimțiri funebre. Pregătirea pentru somn se aseamănă unui gest de repliere a vegetalului asupra lui însuși. Poeta nu se… precipită în fața precipitațiilor căzute sub formă de zăpadă, care reprezintă faza ul timă a acestui proces. În regimul semi-treziei, „nămeți grei de somn” și „turme mari de-omăt” (ca în Poem și Păstor de fulgi, din volumul Somnul din somn, p. 178 și 181) favorizează încetarea totală a contactului cu exteriorul.

Eul liric se recunoaște într-o „nebunească-asemănare” în toate lucrurile din jur, asumându-și suferința întregii Firi: „Mă hăituiește universul cu mii de fețe ale mele/ Și nu pot să mă apăr decât lovind în mine” (Legături, vol. A treia taină, p. 58). Conștientă de existența atâtor „legături” (și protagonistul piesei de teatru Iona, de Marin Sorescu, acuză faptul că toată viața ne-o pierdem făcând mereu legături), poeta își dă seama că recunoaște rea identității eu-lume nu mai poate fi jubilativă, ci asumativă: totul este ea însăși („Nu se poate să nu am eu însămi un nume/ Pe care nu pot să-l discern din vacarmul/ Prăvălit peste mine anume” – Numele, vol. Ochiul de greier, p. 261). Însă, de la această amplă proiecție narcisiacă, unde lumea reprezintă o pură investiție cu datele subiectivității, se ajunge să se recurgă la forma unui exil în teritoriul propriei subiectivități: „Pornesc în mine în exil, /Tu ești patria mea/ De care nu mai pot să mă apropii,/ Tu ești țara în care m-am născut/ Și am învățat să vorbesc,/ Numai pe tine te cunosc în lume” (Exil, vol. Octombrie, noiembrie, decembrie, p. 158). Neostoita dorință de recluziune, de repliere a eului asupra lui însuși nu trebuie înțeleasă ca o inacceptare a exteriorului. Impunându-se, în volumul Stea de pradă, ca sentiment do minant, nostalgia recluzionară aduce cu sine câteva motive poetice aferente, dintre care unul important este acela al somnului, care dăduse deja titlul unui volum. Tentația „fugii înlăuntru” activează trăirile și predispune la introvertirea ce aduce cu ea anumite tonalități și simboluri specifice („Ca viermele-n mătase m-am retras/ Și puritatea-n jurul meu o torc” – Intoleranță, vol. Călcâiul vulnerabil).

În prima parte a creației, Ana Blandiana conferea, adolescentin, lumii propriul chip și se recunoștea jubilatoriu în tot ce există, drept consecință nu osmoticei comuniuni cu lumea, ci hipertrofierii eului poetic aflat sub predominanța unei stări resimțite ca fiind inefabile. În fond, nu se vedea, narcisiac, decât pe sine însăși, fiind lipsită de conștiința morală a asumării acestui gest egocentric de a conferi universului propriul chip. Ajunsă la vârsta responsabilizărilor etice, poeta se aseamănă unui înger căzut care își asumă vina pentru ,,toată-această nebunească-asemănare”. Lirismul nu-și mai extrage seva din aptitudinea simțurilor de a transfigura lumea după chipul și asemănarea ei, ci din emanațiile impersonalizării ființei: „Aburiți, nu mai știm/ Cine suntem și cum” (Nordul, vol. A treia taină, p. 64) sau „Umblu prin mine/ Ca printr-un oraș străin/ În care nu cunosc pe nimeni” (Călătorie, vol. cit., p. 65).

Treptat, Ana Blandiana începe să-și uite silueta adolescentină, ea intenționând să anuleze orice corespondență între vârsta biologică și aceea a lirismului. Hotarele ploii căutate la vârsta nubilității și a candorii devin hotarele răului și ale binelui în noua vârstă a moralității: „Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte/ De a-i descoperi hotarele/ Și reîncepea înainte/ De-a ști până unde-i seninul./ Degeaba-am crescut./ Din toate puterile/ Alerg și acum să găsesc locul unde/ Să mă așez pe pământ să contemplu/ Linia care desparte răul de bine./ Dar întotdeauna răul încetează-nainte/ De a-i descoperi hotarul/ Și reîncepe-nainte/ De-a ști până unde e binele./ Eu caut începutul răului/ Pe acest pământ/ Înnorat și-nsorit/ Rând pe rând” (Hotarul, vol. cit., p. 60). Solitudinea și retractilitatea nu mai sunt acceptate atâta vreme cât lumea este împărțită în torționari care tună și fulgeră și în victime plouate mereu. Somniei (sau somnolenței cauzate de vremea de ploaie) îi ia locul starea de veghe.

Întemeiată pe contraste și polarități, creația Anei Blandiana, reunită acum în Integrala poemelor, valutează, pe de o parte, nostalgia unei dulci somnolări, în genere a spațiilor intime, calde și ocrotitoare, iar pe de altă parte, starea de trezie, ce ține de intransigența morală. Poeta se situează mereu la hotarul polarităților dintre înnorat și senin, dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău, dintre interior și exterior. Ardența trăirii poetice, căutarea identității sinelui profund, puritatea gândirii și noblețea dăruirii afective sunt trăsături care disting creația Anei Blandiana în istoria poeziei românești. Integrala poemelor stă mărturie.