Direcții

Analizînd în fel și chip nominalizările din ultimii ani, îmi dau seama că ceva îmi scapă. Că nu pot să înțeleg și să admit derapajele grave. Greșeli facem toți. Cu voie, fără de voie sau de o stragie în acest sens. Important ar fi ca toate „listele“ să fie însoțite de argumente estetice și critice solide. Sînt documente care ar trebui să rămînă într-o arhivă care, în timp, să poată să fie consultată. Cel mai complicat este să numești acest „Top 3“ al unui an teatral, pe fiecare categorie în parte. Dar asta este ceva normal oriunde în lume, de acolo unde a preluat Ion Caramitru modelul pentru Gala Premiilor Uniter. Așa cum spun mereu, nu cred să fie impecabil undeva aceste „cele mai“. Sigur că diferă modalitățile de alegere, a celor care votează, la competițiile din cinematografie se procedează într-un anumit fel – cu o bază foarte largă de vot – la cele din teatru, altfel. S-au încercat și la noi diverse formule pentru primul juriu, cel de nominalizări, cel mai important în toată miza Galei. Probabil că este logic ca el să fie format din critici de teatru, cei care ar trebui să circule și să acopere cît mai mult din fenomenul teatral dintr-un an sau dintr-o stagiune, ei sînt cei care ar trebui să analizeze cu rigoare și pricepere toate vibrațiile unui moment teatral și să-l impună. În mod paradoxal, în ani mai slabi, firele s-au încurcat inexplicabil. Cîțiva ani la rînd, dezbaterile foarte serioase și chiar ambalate ale primului juriu, cel care face nominalizările, îmi trezesc nostalgii. De cîte ori am fost și eu printre cei puși să decidă, toate discuțiile durau ore în șir. Fiecare avea argumente, contraargumente, notițe, fișe, mici laudatio pentru fiecare propunere, doream să fie chiar cei mai buni dintre cei buni, doream să dăm un semn că am observat noile curente, noile direcții, că sîntem preocupați să comparăm deschis și larg mișcarea noastră teatrală cu cea europeană, mondială, prin care circulam des, comunicam estetic normal fără vanități dăunătoare, simțeam anvergura și complexitatea modalităților articulate în care ne înscriam perfect și noi.

Cred că cele mai clare semne pe care aceste nominalizări ar trebui să le dea nu sînt de neatins. Nu este vorba să fie nominalizat cel mai bun artist în general, ci cel mai bun al intervalului supus analizei punctuale. Nu aura cuiva înclină balanța, ci un actor, un regizor, un scenograf care a creat ceva extraordinar într-un an. Pe urmă, tot prin aceste nume de artiști sau de spectacole atent selecționate, ar fi de sugerat și care sînt tendințele, direcțiile, chiar, pe care mișcarea teatrală le trasează în contextul dat. N-am văzut poate nicăieri nominalizări perfecte sau un palmares care să nu atragă discuții. Destul de rar, însă, anomaliile au avut cîștig de cauză. Nu s-au extins. Nu au creat vreun trend periculos, aș spune. Nu absolutizez, nu cred că deține cineva rețeta imbatabilă în a nu greși. Și la noi cred că s-a mers bine o bună perioadă. Cum au apărut îndepărtări serioase de la punerea în lumină a valorii evidente, au urmat întîlniri solicitate în Senatul Uniter de Ion Caramitru, președintele Uniunii, inițiatorul și coordonatorul acestui proiect. El însuși nedreptățit ca actor, exclus de pe orice listă din capul locului. Deși circulă din an în an legenda că el intervine în nominalizări sau în deciziile juriului final, cel puțin, dincolo de speculații lezante, oricine a făcut parte din vreunul din aceste două jurii știe foarte bine că așa ceva nu există. Chiar dacă și el primește lovituri grele, ca actor sau ca director de teatru, nu scoate un sunet. Deci, mai mulți ani am încercat – cîțiva regizori, scenografi și critici de teatru – să depistăm o soluție care să amelioreze marja erorilor pe care juriul de nominalizări le-ar putea face. N-am reușit mai nimic. Nici acum nu-mi dau seama ce ar putea să ne apropie de o variantă mai bună, mai în concordanță cu fenomenul de azi, care să nu producă confuzie, cutremure, nedreptăți sau erori profunde, ce nu vor putea fi corectate. Uneori, mai grav, s-a mers pe un factor compensatoriu. Dacă un actor, de pildă, nu a fost nominalizat într-un an pentru un rol indiscutabil remarcabil, anul viitor se regăsește în propuneri pentru o creație sub cea anterioară. Ce să zic? Pare o fatalitate. De exemplu, Ștefan Iordache nu a primit premiu pentru rolul Titus, din Titus Andronicus. O performanță unică. A luat premiu cu Barrymore. Marcel Iureș nu a luat premiu pentru Richard III! Ci pentru Richard II. Coca Bloos nu a luat pentru Danaos, ci pentru alte două roluri. Maia Morgenstern a luat premiul Uniter pentru cea mai bună actriță o singură dată! Pentru Lola Blau. Din notițele mele, Silviu Purcărete a luat doar de două ori premiul pentru cel mai bun regizor! Pentru Titus Andronicus și pentru Noaptea de la spartul tîrgului. Faust, Danaidele, Phaedra, Cumnata lui Pantagruel nu rămîn consemnate în istoria Galei. Nici la capitolul regie, nici la cel mai bun spectacol. Nu vreau să fac o listă exhaustivă.

Altă eroare care a apărut de o vreme este aceea de a mulțumi pe cît mai mulți și a nu merge piramidal. Spre vîrful valorii unui an teatral. Spre ideea de merit. Anomalii de tipul celor în care un spectacol este nominalizat la „cel mai bun“, dar regizorul sau alte elemente decisive ale performanței se pierd pe drum au devenit obiceiul de neînțeles care s-a instalat cam cu arme și bagaje. Măcelăria lui Iov a lui Afrim de la Teatrul Național din Iași de anul trecut este ca și cum nici nu a existat în peisaj, nici spectacolul, nici regizorul Radu Afrim, nici scenografa Irina Moscu. Nu intră în socoteală anul trecut nici Silviu Purcărete, nici Radu Afrim pentru regiile celor două spectacole valoroase, complexe de la scenariu, la idee, la lumile care călătoresc în mintea artiștilor, Prințesa deochiată și Pădurea spînzuraților. Anul acesta, Dansul Delhi, absent. Ca regie, spectacol, scenografia altfel a lui Cosmin Florea. Itinerarii nu este socotit competitor pentru cel mai bun spectacol, deși a tulburat toată lumea teatrală. Nici scenografia Velicăi Panduru, nici interpretări ca cele ale Ilincăi Manolache sau Ioana Bugarin. Bine că un rol ca acela pe care-l interpretează, cîntă și dansează plin de senzualitate Oana Predescu, Morticia din Familia Addams a lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Excelsior nu a scăpat din nominalizări! Așa cum o producție memorabilă ca West side story, producția Festivalului Național de Teatru, care a lansat pur și simplu o generație de actori totali și l-a impus pe Mazilu ca singura autoritate în materie de music hall la noi, pînă acum, a fost rasă complet din orice calcul. La categoria „scenografie“ s-au preferat: Cristina Milea pentru Legături pimejdioase de la Teatrul Mic, ideea ei de spațiu părîndu-mi-se greșeala spectacolului atît de bine structurat al lui Cristi Juncu. Un fel de cavou floral, vegetal, cu nici o legătură „primejdioasă“ pe care textul o impune: senzualitate, erotism. O încărcătură banală și ineficientă, care pare că dezvoltă ceva în sine, paralel cu direcția regizorului. Irina Moscu apare anul acesta în nominalizări, dar nu cred că ce face în Casa cu suricate reprezintă personalitatea ei. Imaginile trimit la un Herr Paul supradimensionat, este scena mare a Teatrului Național din Craiova, supraîncărcat, aglomerat, cu elemente din Tihna de la Tîrgu-Mureș. Estetica barocă pare să fie cea preferată, încă, la noi. E mult, e scenografie! Minimalismul nu este automat „mai puțin“, însă. Sau alte estetici.

Sînt convinsă că un spectacol ca Vedere de pe pod al regizorului Ivo van Hove nu ar avea loc la nici un capitol în linia nominalizărilor de la noi. Pus în scenă la Young Vic Theatre la Londra, a rulat și la Od Vic, apoi la New York. L-am văzut pe Broadway, la Lyceum Theatre, la începutul anului 2016. Producția a luat Tony Award pentru cea mai bună reinterpretare a textului lui Arthur Miller, iar fabulosul Ivo van Hove a primit Tony pentru regia sa. Nu am cum să uit această montare briliantă în toate registrele. Minimalist, șocant chiar, povestea devine atît de actuală, atît de dură și palpabilă, totul fiind construit pe calibrul unui actor ca Mark Strong – Eddie Carbone, al unei echipe formidabile, al geniului unui artist ca Ivo van Hove sau al lui Versweyveld. Durerea țîșnește în valuri de peste tot. Ca în tragedia antică. Ca într-un text grecesc. Timp de două ore, Ivo van Hove, exponent al ceea ce se numește „maximal minimalism“, cercetează suferința, reguli absurde impuse imigranților, absența umanității în spațiul gîndit de colaboratorul lui permanent, un artist de mare calibru și el, scenograful Jan Versweyveld. Un fel de ring-arenă, un loc al confruntărilor unde moartea învinge. Linii simple, geometrice, un desen aparent nespectaculos. Cam acesta ar fi cuvîntul care, grăbit, ar eticheta spectacolul. Ce este acolo, cîtă mustire de geniu, idei mari și proaspete, actorie mare, simplă, o esențializare a temei, o problematizare a sursei teatrului antic și a conflictelor profunde ale umanității. Sub acest „simplu“ se află unul dintre cele mai mari spectacole pe care le-am văzut în ultimii ani. Cu totul și cu totul altfel decît ar fi anumite tendințe la noi în creație sau receptarea ei. Sînt sigură că nici măcar din snobism, în cazul în care numele de Ivo van Hove, Jan Versweyveld, Mark Strong ar fi familiare la noi, ele nu ar avea cum să intre în ceea ce este performanța privită din perspectiva nominalizărilor din ultimii ani.

Dincolo de această forțare de mai sus, se află multă tristețe.