Crisalida sufletului

A avea cunoștințe despre tine și a te cunoaște pe tine, după vechiul îndemn al înțelepților, înseamnă două lucruri complet diferite. Diferența dintre ele, la fel de mare ca aceea dintre exterioritate și interioritate, identificare și identitate, pomul cunoașterii și pomul vieții, „a avea“ și „a fi“, dă seama de distincția esențială dintre percepția exterioară, specifică identificărilor inconștientului, și percepția interioară, specifică identității conștientului.

Simbolic exprimată, această distincție apare într-un pasaj din Bhagavadgitā, inspirat din Śvetāśvatara Upanisad (4,7), în care sunt descrise două păsărele care stau în același copac. Una dintre ele mănâncâ fructele copacului, iar cealaltă o privește pe prima cum mănâncă. Dacă în primul caz sursa cunoașterii e externă și constă în identificarea sau atașarea subiectului de obiectele/„fructele“ exterioare, ducând la o falsă identitate, bazată pe verbul „a avea“, în al doilea caz, sursa cunoașterii e internă și constă în identitatea subiectului și obiectului, în actul contemplativ al verbului „a fi“, liber de ispita „fructului“.

Dar fructul interzis din grădina Edenului nu reprezintă oare încercarea divinității de a ne feri de această ispită, sugerându-ne detașarea de „fruct“? Iar păcatul de a gusta din el nu semnifică, în aceeași logică, înclinația omului de „a avea“ mai curând decât de „a fi“? Astfel, interdicția de a gusta din fructul cunoașterii anticipează de la bun început cea mai periculoasă ispită, ispita exteriorității, capcana prin care omul, gustând din fruct, iese în afara sa, păcatul originar ținând mai mult de o modificare a percepției – de schimbarea percepției interne (a lucrurilor) în percepție externă (despre ele).

Să ne amintim că aceeași interdicție a exteriorității apare și în lumea greacă, prin profeția făcută de Tiresias la nașterea faimosului Narcis, căruia i s-a prevestit o viață îndelungată dacă nu se va privi sau recunoaște niciodată pe el însuși. Interdicția de care Narcis, ispitit, nu a ținut cont, semnnifică aceeași capcană a exteriorității, orice tentativă în acest sens fiind fatală.

De aceea, schimbarea direcției dinspre exterior spre interior devine suprema înțelepciune, supremul îndemn „cunoaște-te pe tine însuți“ vizând tocmai opusul dedublării în oglinda imaginară, exterioară a lucrurilor. În „Învățăturile cuiva către fiul său“, Nichita Stănescu ne oferă versiunea poetică a acestui străvechi îndemn: „Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul tău/ sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut/ sau cu urlet, cine ești, tu nui răspunde pentru că nu știi/ cine ești și pentru că cel ce te întreabă/ îngrozitoarea întrebare «cine ești?»/ te întreabă cu gînd ascuns ca să te piardă.“ („Învățăturile cuiva către fiul său“, în Epica Magna, Editura Junimea, Iași, 1978, p. 152)

Dar ce relevanță mai are azi bătrâna înțelepciune față de mai tânăra noastră psihologie? Nu e ea, în pofida complexului tinereții și chiar al lipsei de cultură de care suferă, știința sufletului? Nu una oarecare, să ne înțelegem, ci una care și-a perfecționat instrumentul cunoașterii de sine într-o manieră „științifică“, progresistă și pozitivistă, ajutându-i pe oameni să afle cine sunt prin intermediul testelor, șabloanelor, rubricilor și chestionarelor, psihologia devenind astfel un instrument specializat al cunoașterii exterioare, dar unul pervertit al cunoașterii interioare. Furnizându-ți impresia că prin metodele sau instrumentele-i de măsură, lipsite de autenticitate și profunzime, ai putea ști cine ești, ea îți întinde vechea capcană, vechea oglindă a (re)cunoașterii din afară, amorțindu-ți percepția interioară și făcându-te să iei cunoașterea de „tine“ drept cunoaștere de „sine“. Acest lucru se datorează marii metehne a psihologiei de a instrumentaliza conținuturile psihice, convertindu-le în tehnici și metode cu care speră că ar putea descoperi algoritmul sufletului. De aceea, cu câteva notabile excepții, psihologia e, din nefericire, lipsită de profunzime, ea dându-se doar (balenă) „mare“ într-o apă „mică“, în care, oricât ai vrea, nu te poți scufunda fără riscul imediat de a da cu capul de pragul/limita ei – de jos și de sus.

Din categoria excepțiilor notabile, face parte psihologia abisală sau arhetipală a psihiatrului și psihologului elvețian Carl Gustav Jung. Punctul arhimedic al concepției sale este procesul de individuare, expresia psihică a procesului biologic de individuație, prin care orice individ, om, animal sau plantă, devine ceea ce este. Cu deosebirea că procesul biologic de individuație, fiind inconștient, rezidă doar în metamorfoza exterioară de la miel la oaie ori de la copil la adult, bunăoară, într-un sfârșit la fel de obscur ca începutul, în timp ce procesul psihic de individuare, fiind conștient, constă în „scoaterea din ascundere“ a conținuturilor inconștientului și integrarea lor într-un conștient lărgit de sens și semnificație, în care fiecare devine ceea ce era „chemat“ să fie, asumându-și propria unicitate sau propriul „cod“ sufletesc.

Codul sufletului: în căutarea caracterului și a vocației, scrisă de psihologul american de formație jungiană, James Hillman, vorbește tocmai despre această înnăscută și sfântă „chemare“. Continuând linia psihologiei arhetipale, inițiată de Jung, Hillman își propune să recupereze sâmburele individualității de pe masa de disecție a instrumentarului psihologic care, în pofida rezistențelor față de idea de destin, admite, totuși, că toți oamenii au o identitate, o individualitate. Dar când e vorba să înțeleagă scânteia unicității și a „chemării“, psihologia devine neputincioasă, descompunând, spune Hillman, „compozitul personalității în factori și trăsături de personalitate, în tipuri, complexe, temperamente, în încercarea de a identifica secretul individualității în substratul materiei cenușii și al genelor egoiste“.

Respingând modelul psihologic al creșterii ascensionale spre regiunile „superioare“, care fiind cele mai vizibile sunt și cele mai neesențiale, Hillman ne propune viziunea răsturnată a „creșterii în jos“, în miez, în sâmbure, aruncând clișeistica scară și invitându-ne să coborâm la rădăcini, la izvoare, pentru a ne putea auzi propriul glas, propria chemare. Această „creștere în jos“, specifică individuării, ce conduce la o profundă cunoaștere de „sine“, nu trebuie confundată cu „creșterea în sus“, specifică Eului egocentric, care duce la o superficială cunoașterea de „mine“. Căci individuarea înseamnă depășirea condiționărilor mediului parental, social și cultural, lepădarea de învelișul fals al persoanei (măștii), renunțarea la mecanismele de apărare ale Eului și asumarea propriului „da“. Astfel, doar cel ce-și aude vocea interioară, acea înnăscută sau apriorică chemare, rămânându-i fidel, se poate transforma din persoană în personalitate, trăind conform propriei legi sau propriului „cod“ sufletesc.

Pe baza acestui ADN spiritual al individualității, ținând de o ordine ascunsă, înfășurată care, conservând „invariantul“ (specificul), îl protejează pe om, oferindu-i o relativă independență față de circumstanțele exterioare ale vieții, James Hillman își elaborează cunoscuta teorie a ghindei. Folosind terminologia aristotelică, Hillman afirmă că așa cum cauza formală conține în ea cauza finală, tot așa ghinda conține în ea stejarul, adică datele întregului destin personal. Aceste „date“ sunt prefigurate, „stocate“ într-o imagine apriorică sau primordială (paradeigma), în jurul căreia gravitează și se configurează individualitatea, analog cum stejarul se configurează în jurul ghindei.

Această imagine apriorică, ascunsă în „ghindă“, e sinonimă cu ceea ce Hillman numește daimon, respectiv duh, înger păzitor, companion, ghid, călăuză, glas interior, chemare, lege, destin sau„cod“, acest daimon, oricât de puțin am conștientiza, nelăsându-ne niciodată singuri. Se pare că tot lui i-am încredințat, chiar dacă între timp am uitat, puterea alegerii, căci daimonul, invizibil în cauza formală și vizibil în cauza finală, alege și cauzele eficiente, cum ar fi locul, mediul, părinții, adică „solul“ (dificultățile) în care va crește sămânța, extrăgându-și de-acolo forța, măsura.

Aceste cauze eficiente ar putea fi puse în analogie, pentru a folosi o altă imagine arhetipală a metamorfozei, cu crisalida în care e înveșmântată sau închisă omida, a cărei carapace se zbate s-o străpungă, în încercarea de a-i crește aripi și de a deveni fluture. De aceea, devierea de la imaginea apriorică a „celulelor imaginale“ ale aripilor, echivalentă cu mutilarea lor, va avea consecințe nefaste asupra celui ce-și trădează ordinea interioară, căci daimonul, nesuportând abateri de la legea firii, se va „răzbuna“ pentru această trădare, lăsându-l pe om, nefericit, în starea larvară.

Dacă, așa cum spunea Nichita Stănescu, „suntem cine ne aducem aminte că suntem“, nu cine ni se spune că suntem, atunci psihologia contemporană ar trebui să-și aducă aminte că pentru vechii greci cuvântul „psyche“ însemna „fluture“, având semnificația de „suflet“ – înaripat. Dar psihologia actuală, cufundată bine merci în Lethe, în uitare, a pierdut această semnificație, se pare, uneltind la tăierea aripilor sufletului/fluturelui și specializându-se doar în fărâmițarea/mutilarea aripilor lui.

Iată de ce, psihologia (intervenționistă) contemporană se comportă aidoma acelui om dintr-o faimoasă poveste, despre care se spune că auzind zbaterea unei omizi în coconul său, a fost atât de dornic s-o ajute să iasă cât mai grabnic de-acolo, încât i-a desfăcut coconul, doar că omida, văduvită de propriul exercițiu al necesității și al libertății, n-a mai avut aripi, n-a mai putut zbura, n-a mai putut deveni fluture. Ne putem imagina nefericirea omizii… Căci nu e nefericire mai mare decât aceea de a nu putea fi/deveni tu însuți.