Mitul exilatului etern

Printre oamenii de cultură basarabeni, care în timpul comunismului au fost nevoiți să emigreze în Est, la Moscova, cum ar fi scriitorul Ion Druță, cineastul Emil Loteanu, regizorul de teatru Ion Ungureanu și alți oameni de cultură, se numără și pictorul Nicolae Guțu. El s-a născut în 1954 în Siberia, într-o familie de deportați basarabeni. La vârsta de 4 ani, împreună cu părinții se întoarce acasă și merge la școala generală în satul natal. Colegiul de arte plastice îl absolvă la Chișinău. După stagiul militar făcut în Azerbaijan, în 1976 se stabilește la Moscova. Aici, în privat, frecventează cursuri de artă modernă și aderă la mișcarea underground, proaspăt înființată, participând la unele expoziții de grup, organizate neoficial și care, desigur, sunt supuse unor aprige presiuni din partea autorităților sovietice. Dar suportă cu stoicism ostilitățile imperiului sovietic. În cei 25 de ani, trăiți la Moscova pictorul lucrează ca muncitor în salubritate. Era un serviciu privilegiat pentru artiști; aveai timp liber și o garsonieră unde să locuiești. În toți anii de pribegie în capitala Rusiei el a rămas român, astfel după Revoluție, în 1993 s-a întors acasă și s-a stabilit în București. Din păcate „vatra l-a primit rece, chiar cu o cinică nepăsare“. Numai că Nicolae Guțu nu s-a pierdut, ci „stabilit la vatră își exorcizează prin artă sentimentul unui nou exil“. Aceste cuvinte au fost spuse de scriitorul Vasile Andru cu ocazia primei expoziții personale la București, întitulată „Metaspherae“, în 2002, ce a avut loc la Casa Americii Latine.

Zilele acestea, după 18 ani, a fost vernisată la Casa Armatei, a doua expoziție personală de pictură a lui Nicolae Guțu, la București, întitulată „Treptele de foc”. Evenimentul este organizat cu ocazia celei de-a 65-a aniversări a artistului.După aproape două decenii nu s-a schimbat nimic în cariera sa artistică. În continuare a rămas un intrus în arta plastică din țară; nu participă la expoziții de grup, nu e membru al vreunei Uniuni de creație. Nici nu a încercat să se impună, deoarece știe că va fi refuzat cu tandrețe. Motivul acestei înstrăinari artificiale, asumată cu demnitate de artist, ar fi că Guțu s-a format ca pictor în anturajul școlii de avangardă rusă, ce ia naștere la începutul sec. XX și care vine cu idei neobișnuite, acoperind mai multe planuri estetice și fenomenologice. El se revendică din mișcarea artistică, apărută în 1907, „Trandafirul albastru“, al cărei program mistico-simbolic e recunoscut. Pictorul aproape tot timpul a rămas fidel acestui program, ulterior controversat. Luând în considerare că arta e un fenomen universal, iar cultura noastră în special literatura, a fost binișor influențată de cultura rusă, nu ar trebui tranșant să-l judecăm pe pictor, dacă nu a reușit să se sincronizeze cu tradiția (atât cât a mai rămas din ea) artelor plastice autohtone.

Să vedem ce se ascunde după această biografie grea. Stilistic, artistul face parte din curentul suprarealist, foarte popular la Moscova în anii ’80, iar tematic e preocupat de spațiul mitologic și cel creștin. El este mai puțin interesat de efectul experimentelor coloristice, toată atenția îi este îndreptată spre latura narativă, fabulatorie și teatrală a mesajului plastic. Cu alte cuvinte, contemplând un tablou de Guțu în primul rând suntem tentați să descifrăm mesajul, povestea literară ce se ascunde în spatele imaginii și apoi să admirăm nuanțele de culoare. Poveștile întruchipate în lucrări sunt spectaculoase, pentru că pictorul își permite o reinterpretare subiectivă și deseori contradictorie a miturilor, încât nu mai dăm de capătul metamorfozelor iscate. Iar când e vorba de un subiect religios îl dezvoltă la limita erminiei creștine. De exemplu, în imaginea cunoscută a scenei Învierii, elementul autentic reprezentat de Guțu e mormântul sub formă de cruce, care nu e perceput ca un spațiu gol, ci ca un semn de foc. Pictorul concepe Învierea ca pe o treaptă de foc a umanității spre îndumnezeire. În lucrarea Pieta, chipul Mariei care-și plânge Fiul sunt proiectate într-un cerc perfect, sugerând infinitul. Artistul pe alocuri e inspirat de pictura realistă și la un moment dat, lucrările lui par vetuste. Lucru pe deplin justificat, deoarce autorul nu dorește să descopere nimic nou, ci doar își propune să recitească cu privirea proaspătă adevărurile perene uitate sau care sunt pe cale de a fi minimalizate.

E evident că pictorul se simte mai liber și mai confortabil în lumea miturilor, grație faptului că există mult mister și multiple zone de interferență. Astfel, Guțu își permite să modifice mesajele străvechi după chipul și asemănarea sa, și chiar pe alocuri le dă o conotație modernă. În lucrarea Cleopatra celebra regină egipteană, seminudă, poziționată din spate și destul de teatral, e înconjurată de multe detalii, chiar și zeul Anubis e prezent, vrând să se pună în evidență epoca în care a trăit. Această tendință de a aglomera imaginea, vizibilă și-n alte lucrări, sustrage atenția privitorului de a la esențial. Și cu toată strădania de a reprezenta epoca, chipul reginei e departe de a oglindi măreția și tragedia timpului trecut, ci are trăsăturile unei fețe sclipitoare și emfatice de top-model actual. Desigur mitul Cleopatrei, ca și altele, e doar un pretext, un fundal potrivit pentru a reda cu totul altceva, decât ceea ce inițial ne este propus cu multă afecțiune să contemplăm.

Hălăduiala artistului prin mitologie, până la urmă are ca scop regăsirea de sine. Această revelație, într-o măsură oarecare, îi este refuzată artistului; astfel, el forțează nota și în mod involuntar în unele imagini apare o perspectivă deformată a lumii, iar pe alocuri anatomia personajelor redate pare supradimensionată. Paradoxal în aceasta constă originalitatea sa, care uneori poate fi înțeleasă ( mai ales de zavistnici ) ca primitivism. De altfel, acesta făcea parte din programul mișcării de avangardă „Trandafirul albastru“, preluat din icoanele vechi rusești. O viziune stranie și contradictorie, ce se desprinde din lucările sale, încearcă să ne călăuzească spre esența unui mit inedit; cel al exilatului etern.

Pictorul este o persoană religioasă care trăiește într-o profundă împăcare cu lumea și cu sine. Nu e preocupat de freamătul obscur și nevăzut al esențelor, ci de rezultatul care inevitabil se exteriorizează sub chipul unui fapt împlinit; aproape mereu copleșitor, adică demn, luminos, solemn. În lucrarea Sacrificiul lui Orfeu, tragedia orfică a mitului rămâne departe, în urmă, în prim plan se profilează sărbătoarea nemuririi sufletului: chipul lui Orfeu exaltat plutește în spațiu, Euridice în tandem cu Pegas dansează suav. Cu adevărat aceasta trebuie să rămânâ în memoria afectivă a umanității. În lucrarea Destrămarea, (e vorba desigur despre dezmembrarea imperiului sovietic) elementele care urmează să se disperseze în spațiu, cum ar fi tronul lui Petru cel Mare, pe care stă mielul sacrificat, (Nicolae al II-lea), vulturul bicefal, gulagul etc., toate aceste simboluri în mod paradoxal încă plutesc în spațiu, într-o compactă și fastuoasă unitate, de parcă ar fi eterne împreună cu imperiul care le-a creat.

Pentru destinul neobișnuit al pictorului e memorabilă lucrarea unde personajul redat e chiar fiica sa, care dorește să arunce Fără greș (e denumirea lucrării) zarul cu numărul câștigător. Numai că, la momentul oportun, din umbra destinului, care după cum se vede e al tatălui, apar două mâini fantomatice, acoperindu-i ochii. E umbra trecutului ce încă învăluie ochii prezentului pentru a nu vedea chipul viitorului? E un mister. Poate copiii noștri își vor depăși destinul, ce îi urmărește ca o umbră fatală. Astfel tabloul va rămâne ca o metaforă subtilă și amară a unei vieți pe care, din fericire, nu putem și nici nu trebuie s-o uităm.