Marcel Iancu la „Dada“

În pofida faptului că Marcel Iancu este una dintre personalitățile de certă notorietate în spațiul artei universale, la noi, interesul pentru creația sa este destul de firav. Dacă înainte de 1989 era greu să îi pui în valoare opera, din motive politice stupide, acum acest fapt devine inexplicabil. Bineînțeles că în acești ultimi 30 de ani de libertate a expresiei putem enumera câteva manifestări precum: volumul omagial Marcel Iancu realizat cu ocazia împlinirii centenarului, în 1995, sub egida Uniunii Arhitecților din România și a Muzeului Național de Artă, sau Geo Șerban, Întâlniri cu Marcel Iancu, scos la Editura Hasefer în 2011. În mare parte, aceste acțiuni, au fost realizate în regim privat, de galerii sau edituri al căror mare merit este acela de a se fi livrat cu pasiune și competență într-o încercare de a-i prezenta creația publicului contemporan, implicarea instituțiilor de cultură gestionate de stat fiind nerelevantă. Ultima expoziție importantă, care a cuprins toate formele de creație în care s-a manifestat artistul, Marcel Janco, Un Vissionaire de L’Art Moderne făcută de Colors Art Gallery a fost realizată în anul 2012 și a avut un final trist. Îmi mărturisesc empatia cu subiectul, motiv pentru care semnalez actuala manifestare, „Marcel Iancu. Memoria liniei“ care a fost deschisă la finalul anului trecut, la galeria DADA, în concepția curatorială a istoricului de artă Adrian Buga.

Marcel Iancu (1895-1984) și-a clarificat încă din adolescență opțiunea pentru artă poate și pentru faptul că a avut șansa să-l aibă drept mentor pe pictorul Iosif Iser, care organizase la București, în 1909, una dintre primele expoziții de artă modernă împreună cu artiștii francezi, Dimitrios Galanis, prietenul lui Picasso, și André Derain. Datorită lui Iser, Marcel Iancu intră în lumea presei reușind să își publice primul desen într-o revistă importantă, „Flacăra“ (1912), când încă nu împlinise vârsta majoratului. Tot atunci va publica împreună cu doi prieteni, Eugen Iovanaki, viitorul poet Ion Vinea și Samuel Rosenstock, devenit celebru sub pseudonimul de Tristan Tzara, revista „Simbolul“ care s-a bucurat de colaborarea unor nume importante de poeți simboliști, precum Ion Minulescu, Adrian Maniu, N. Davidescu, Emil Isac ș.a.

Destinul a vrut ca el să ajungă la Zürich în 1915, singurul loc din Europa unde, atunci, se mai putea visa în pace. Aici, el și Tristan Tzara, un alt visător la fel de orgolios, dar mult mai înclinat spre gesturi radicale, au încercat să-și armonizeze creația dar și caracterul contribuind substanțial la inițierea și afirmarea mișcării „Dada“. După un timp însă, le-a fost clar că fiecare vibrează diferit. Iancu a devenit compatibil cu alți „radicali“ pozitivi precum: Hans Arp și Alberto Giacometti împreună cu care a înființat, în 1919, la Basel, gruparea „Artiștii radicali“. Pentru ei, revoluția, negația nu erau un scop în sine, ci doar o modalitate de înlocuire a normei. Aceștia erau totuși în minoritate față de cei care, deși „ nu erau interesați decât de gluma proastă și de scandal“ , după cum afirma Marcel Iancu într-un interviu, aveau totuși o vizibilitate cu mult mai mare.

Lecția disputelor în jurul nihilismului dadaist și ulterior al „spectacolelor“ suprarealiste a lăsat nu numai urme, dar mai ales o serie de lucruri de demonstrat. Și unde se puteau împlini toate acestea mai bine decât acasă? Plecase dintr-o Românie mică, măcinată de angoasele unui război mare, se întorcea într-o Românie mare, destinsă și încrezătoare în viitorul ei. „Trista țară“ își trăia acum euforia unui început de drum, iar Marcel Iancu, dezamăgit de vanitățile atât de puțin culturale ale multora dintre colegii și chiar prietenii săi din Zürich și Paris, afirma: „…m-am hotărât să-mi caut propriul drum și să plec ca misionar al artei noi în țara mea natală.“

întors în țară în anul 1922, reușește ca în mai puțin de două decenii să își impună personalitatea, amprentând nu doar creația artistică, dar și alte domenii precum arhitectura. El este astăzi considerat unul dintre pionierii arhitecturii cubiste de la noi, stilul său proaspăt, elegant, influențând generațiile ulterioare de arhitecți care au schimbat imaginea spațiilor citadine de la noi, dominate până atunci de eclectismul arhitecturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A jucat un rol important și în dezvoltarea design-ului, în special cel de interior. A influențat, de asemenea aspectul grafic al presei tipărite, potențând locul imaginii în acest spațiu dedicat prin excelență literei. Articolele sale, publicate în revista „Contimporanul“ dar și în alte reviste de cultură, au format o conștiință artistică nouă, revoluționară. Colaborând mult cu presa din perioada interbelică, el reușește să o updateze la cerințele grafice ale unei prese moderne. Fiind, asemenea mentorului său, Iser, un foarte bun și prolific desenator, a reușit, poate mai mult decât oricare artist român, să portretizeze, probabil, sute de personalități ale vieții publice din epocă, creând astfel un adevărat document cu valoare memorialistică.

În 1941 este obligat să emigreze în Palestina unde își va continua traseul artistic reușind, mai ales în domeniul artelor plastice să se impună pe o piață aglomerată, având în vedere faptul că mulți artiști cunoscuți din Europa aleseseră calea exilului din fața terorii exercitate de naziști. Către sfârșitul vieții, întreaga sa energie va fi catalizată într-un proiect care începea să prindă contur material, colonia artistică de la Ein Hod, care se va desăvârși odată cu inaugurarea muzeului „Iancu- Dada“, în 1983, cu zece luni înainte ca el să se stingă. Acum era Acasă, în „Cetatea Soarelui“, construcția ideală pentru care luptase o viață. Toate bătăliile se sfârșiseră, Utopia prinsese viață și bătrânul revoluționar își găsise liniștea în Muzeu.

În acest context, proiectul expozițional inițiat de Adrian Buga și sprijinit de Cristinel Popa, patronul galeriei „Dada“, se conturează pe două axe majore. Una, cea enunțată în titlul expoziției, „Memoria liniei“, care pune în relief rolul desenului în creația sa, prin expunerea unui număr de piese grafice dar și de picturi, în care este reliefată această calitate a expresiei sale grafice. Puțini au fost însă istoricii de artă de la noi care, scriind despre Marcel Iancu au subliniat importanța pe care o are desenul în toată creația sa.

O altă axă a fost cea a contextualizării pe care expoziția ne-o oferă prin prezentarea unui mare număr de documente din epocă: reviste, afișe, cataloage, schițe de proiecte de arhitectură, fotografii etc. Și un element surpriză, reconstrucția celor două costume iconice pe care artistul le-a făcut din hârtie pentru unul dintre spectacolele de la Cabaret Voltaire. Ele completează fericit un spațiu, nu foarte generos, cum este cel al Galeriei „Dada“, conturând profilul unui artist complex a cărui dinamică și diversitate au reușit să contribuie la dezvoltarea internațională a unui tipar artistic revoluționar care nu și-a epuizat resursele nici acum, după mai bine de un secol. Iar dacă urmarea acestui proiect expozițional se va finaliza asemeni precedentului, care s-a ocupat de Victor Brauner, cu un catalog științific impresionant ca informație dar și sub aspect grafic, atunci nu voi putea decât să îmi întăresc convingerea că, atunci când există o miză concludentă, inițiativa privată se dovedește receptivă, chiar și într-un domeniu atât de „etatizat“ cum este cultura.

Iar în ceea ce-l privește pe artist, Hans Arp, bunul său prieten încă din perioada Dadaistă, îi făcea în 1957 un pătrunzător crochiu : „Arta ta este un constructivism oriental, bine temperat, contrariul intelectualismului mecanizat al roboților.“