„Guvernul Eminescu“ și „Guvernul Caragiale“

Dacă mergem pe urmele istoriei, o să vedem cu surprindere că o parte din guvernele noastre, începând chiar cu primul guvern din perioada lui Cuza, guvernul Barbu Catargiu, cât și o parte din cele ce au diriguit țara în perioada Regelui Carol I, cele de dinainte de Primul Război Mondial, cât și cele de după, atât din perioada de domniei lui Ferdinand, cât și cele din vremea lui Carol al II-lea și a Regelui Mihai I, cu excepțiile de rigoare, par să fi fost încropite în grabă în funcție de interesele unor personaje mai mult sau mai puțin obscure, multe din ele fiind acuzate de corupție, altele de incompetență crasă, chiar dacă în componența lor au intrat personaje de prin rang din lumea politică și culturală a acelor vremuri. Presa a înfierat, la timpul potrivit, activitatea și componența acestor guverne, aproape într-un mod caricatural. Chiar și guvernele conduse de mari cărturari, precum Iorga sau Octavian Goga, par desprinse dintr-o operetă sau dintr-un vodevil punctat cu note de umor absurd, ce te duc cu gândul la seria filmelor lui Chaplin sau, de ce nu, la Căința lui Abuladze, o parabolă caricaturală, cu accente satirice, la adresa puterii absolute. Nu e de mirare, deci, că atât guvernul Iorga, cât și guvernul A.C. Cuza–Goga au avut un sfârșit lamentabil. Dar dacă vorbim tot de caricaturi și încropeli, oare de ce nu ne-a fost dat să avem și un guvern Caragiale sau chiar unul Eminescu, odată ce au existat guverne Kogălniceanu, Maiorescu sau Goga?

Activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu a fost una de excepție. El a fost unul din marii artizani ai Unirii Principatelor și, în calitate de prim-ministru, promotorul reformelor lui Cuza, reușind să se mențină la putere și după debarcarea domnitorului. A ocupat funcții importante și după venirea la putere a regelui Carol I, fiind numit ministru de Interne, apoi ministrul Afacerilor Externe al statului român. Cariera lui politică e impresionantă. A fost primul președinte al Academiei Române și a pus bazele Partidului Național Liberal. Dintre toți literații ce s-au ocupat de politică, Mihail Kogălniceanu reprezintă vârful. Un vârf de neatins.

Nici cariera politică a lui Titu Maiorescu nu are prea multe de care să te legi. Sigur, el nu are abilitatea și puterea de persuasiune a lui Kogălniceanu. Dar are suficient tact pentru a accede spre vârful puterii în cadrul guvernului român. La 28 martie 1874, Titu Maiorescu este numit prim-ministru și ministru de Externe, după ce în prealabil ocupase funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, fiind inițiatorul, printre altele, al unui proiect de lege legat de reorganizarea învățământului rural, de introducerea limbii române ca obiect de învățământ în licee și de organizarea învățământului superior politehnic.

În privința lui Caragiale nu trebuie să ne facem prea multe iluzii… Dându-i Dumnezeu har cu carul, i-a dat și păcate pe măsură. În special cele legate de caracter.

Nenea Iancu a condus vreme de doi ani destinele Teatrului Național și s-a ales praful din tot directoratul său. Caragiale a fost învestit, la 2 iulie 1888, prin Decret Regal, la intervenția expresă a Reginei Elisabeta a României, patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare (pseudonim literar Carmen Sylva, nume complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied), în funcția de director al Teatrului Național din București. Dramaturgul încercase de mai multe ori să obțină acest post cu sprijinul lui Titu Maiorescu, dar acesta nu a avut încredere în aptitudinile manageriale ale lui Caragiale și nu s-a implicat. Poate că a vrut să-l protejeze de o experiență neplăcută. Sau poate că a vrut să-i plătească niște polițe mai vechi. Cine știe… Cert este că Maiorescu a fost prudent. Evoluția evenimentelor a arătat că într-adevăr, Caragiale, nu a avut aptitudini manageriale. Dimpotrivă, ajungând director și-a arătat adevăratul său caracter, pierzându-și simțul umorului, și devenind un zbir. Însă fanfaronada lui administrativă n-a dat roadele scontate.

Instalându-se la conducerea Naționalului, Caragiale a vrut ca teatrul să funcționeze ca un ceas nemțesc. De aceea a renunțat la o parte din tabieturile sale, instaurând la instituție un program riguros și o birocrație ce friza absurdul. Conștiincios, venea primul la muncă, de la 8 dimineața și părăsea ultimul teatrul, la ora 10 seara. Caragiale a renunțat la viața sa boemă, dar nu și la aventurile galante. Totuși, Don Juan-ul din el și-a spus și aici cuvântul. Așa cum a sedus-o fără scrupule pe Veronica, probabil numai ca să-l bage în boală pe prietenul său de la Timpul, Eminescu, așa a părăduit, apelând la farmecul său, dar și la prestigiul de director și la cel de scriitor, și inimile unor actrițe din trupa teatrului pe care-l diriguia. De fapt, actorii nu-l iubeau. Aventurile sale galante în lumea teatrală încă din vremea când era doar simplu gazetar i-au creat multe animozități. Polițele trebuiau plătite odată și odată. Caragiale le-a oferit ocazia să fie plătite în perioada directoratului său.

De fapt, Caragiale a vrut să fie ceea ce nu era. Un director model. Și un om de caracter. Dar caracterul său i-a jucat feste. În teatru s-a instaurat o atmosferă apăsătoare, fanariotă, marcată de bârfe și de comploturi subterane. Presa l-a primit de la început cu ostilitate, iar marii actori ai vremii au refuzat să joace pe scena Naționalului, grăbind căderea sa. Dacă a fost lamentabil ca director, vă dați seama cum ar fi fost ca om politic! Dumnezeu l-a ferit de această experiență. După cum l-a ferit și pe Eminescu de experiențele pe care le-au avut Iorga sau Octavian Goga. De altfel, având o fire rebelă, imprevizibilă, Eminescu n-ar fi putut să devină mascota nimănui. „Greșalele în politică, scria el, sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se-mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“

Dar iată ce spune Eminescu și despre legi, făcând o scurtă radiografie a tarelor societății românești: „Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică“, și din această pricină, adaugă el, „toate lepădăturile Orientului și Occidentului“ s-au oploșit aici.

Caragiale a făcut și el o radiografie la sânge a societății vremii sale, cu o acuitate demnă de invidiat. Dacă Eminescu a trebuit să observe lumea din afară, pentru a vedea toate metehnele ei, Caragiale nu a trebuit să facă prea mare efort pentru asta, căci o parte din metehnele lumii politice și sociale făceau parte din însuși caracterul său: „Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noue de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în Romania. Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere nu sunt, în realitate, decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul ibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți, învățători analfabeți – toți teoreticieni de berărie; – după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili.“ Sau: „A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de stat, și cea de județ, și cea comunală – de la prefecți și secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala – se înlocuiește… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rând, din trei în trei ani, ba și mai des uneori. De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde“.

Radiografia lui Eminescu se ridică însă dincolo de contingent. El caută adevărul ultim al istoriei omului dar și al universului creat. „Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale – scrie el – și o comparăm cu nestatornicia sorții omenești, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mișcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitațiunii le face pe toate să plutească cu repejune în cosm, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiași necesități, de la care nu este nici abatere, nici excepție, guvernează oamenii și societățile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt decât măcar un ceas pentru anul lui Neptun de șaizeci de mii de zile, totuși ce multe și mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!“ Și Eminescu continuă împingând spre absolut viziunea sa: „De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deși par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate astea atât de invariabile ca și un eveniment în constelația cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul și de a judeca după situația aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate astea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelațiune e dată cu necesitate tot așa evenimentele de pe pământ se întâmplă într-un șir pare că de mai înainte determinat.“

Oare un om cu o astfel de viziune asupra lumii cum a fost Eminescu dacă s-ar fi aflat la cârma țării ar fi putut-o îndrepta spre un alt destin? Dumnezeu l-a ferit de o astfel de încercare… Eminescu nu suporta trădarea, compromisul, sperjurul, păcatele lumii politice și literare. Orice era legat de aceste chestiuni îl enerva peste măsură. Să ne amintim de dubioasa scenă de la Capșa petrecută pe 28 iulie 1883 când Eminescu, stârnit de un anturaj dubios, pleacă în compania lui Grigore Ventura să-l împuște pe Regele Carol I, pentru faptul că acesta urma să semneze Tratatul secret cu Austro-Ungaria. Prin paroxismul de care dau dovadă personajele, scena ne amintește de Demonii lui Dostoievski. Sfârșitul însă e unul tragic. Gogolian. Aflat în plină criză, Eminescu ajunge la porțile palatului regal. Dar regele nu se afla la Cotroceni. De la Cotroceni, condus de același Grigore Ventura, în ziua aceea fatidică, Eminescu ajunge mai întâi la baia publică Mitrașevski, de unde e luat de poliție în cămașă de forță și dus la stabilimentul doctorului Șuțu pentru a fi tratat cu vapori de mercur.

Dacă a visat vreodată Eminescu să-l împuște pe Regele Carol I atunci cred că a visat să-l împuște cu un glonte sublim descris de el în Sărmanul Dionis: Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim înmiit de mare – același lucru. Cu proporțiuni neschimbate o lume înmiit de mare și alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Și obiectele ce le văd; cât de mari sunt ele absolut? Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?“

Având o astfel de viziune asupra lumii, cum ar fi putut Eminescu să conducă un guvern?

Lumea era prea mică și în același timp prea mare pentru el. Eminescu lua prea în serios totul. Și politica, și prieteniile, și dușmăniile, și polemicile, și activitatea sa gazetărească de la Timpul. Urmărind să-și pună ideile în practică, poetul s-ar fi încurcat în amănunte. Și amănuntele l-ar fi copleșit.