Cine, ce și cum este Molly Bloom

Remarcabila carte O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei reprezintă cea dintâi reconstituire „biografică” a personajului respectiv din romanul lui James Joyce. Multiplicând perspectivele interpretative, deja copleșitoare, din care a fost analizat vreme de un secol Ulysses, Mircea Mihăieș continuă, cu instrumentar critic specific și cu alte scopuri, investigarea celebrului roman al modernității. Fie și citind doar titlul cărții, am fost sigur că excelentul hermeneut și scriitor de atitudine va aborda pe îndelete problematica feminismului, deoarece îi știm din rubrica „Contrafort”, ținută de ani de zile în paginile revistei România literară, concepția în această privință (dar și pe aceea referitoare la principiile corectitudinii politice, ale discriminării pozitive și ale altor dez-orientări din gândirea contemporană). Evitând confruntările sterile și inutile cu critica ideologică și cu adepții abordărilor tehniciste, demersul lui Mircea Mihăieș vizează aducerea la suprafața analizei doar a interiorității personajului, iar nu angajarea, decât tangențial, într-un război de gherilă cu respectivii doctrinari. Cum este de bănuit, în interpretarea tendențioasă a criticii feministe, Molly Bloom ar fi o „sclavă”, o victimă supusă voinței bărbătești, înrobită unui menaj care, fără a fi catastrofal, nu e deloc idilic. Or, ea dorește să fie o altfel de femeie, urzind neștiută de nimeni, în regim nocturn, asemenea Penelopei, un scenariu al scuturării de jugul feminității date și de preceptele familiei tradiționale. Numai astfel își împlinește năzuințele de emancipare și dezinhibare morală în după-amiaza cardinalei și saturnalicei zile de 16 iunie 1904, adică de… Bloomsday (cu o oră înainte de ieșirea marchizei lui Paul Valéry, dar, dacă ținem seama de fusele orare, ar fi cam la aceeași oră…). Hemoragia discursului feminist („Critica feminist-psihanalistă a navigat cu dezinvoltură în ortografia lichidă, dacă poate fi numită astfel, a textului penelopian” – p. 216) a întrezărit în menstruația lui Molly ovulul unui complicat proces cognitiv. Actul fiziologic și gândirea au fost echivalate fără păs, ca și cum ar fi existat între ele o intercondiționare indisolubilă. Dar „a susține că un autor de talia lui Joyce se răfuiește, prin intermediul personajului Molly Bloom, cu specia feminină – așa cum au făcut-o cercetători de o anumită factură – împinge discuția în patologic. Într-o astfel de viziune, fluxul conștiinței nu mai e o tehnică literară, ci o diatribă mascată, fațetă hidoasă a resentimentului născut dintr-un profund dispreț față de femeie” (p. 199). Ce-i drept, atitudinea eroinei anticipează câteva dintre mișcările de emancipare feminină pe care prima conflagrație mondială le va aduce cu sine, însă nu poate fi considerată o militantă pentru drepturile femeii sau o pionieră a feminismului. Ea dorește să își asume, pur și simplu, valorile feminității dintotdeauna, adică să iubească și să fie iubită („E, desigur, o întâmplare că unul dintre drogurile puternice folosite în cadrul partidelor de sex recreațional (al cărui patent îl au miliardarii din Silicon Valley) se numește Molly…” – p. 290). Desigur că Molly nu a părăsit de-a binelea „lumea veche”, dar nici n-a intrat cu totul în aceea nouă, anunțată de ieșirea în stradă a sufragetelor. Nu este o femeie în fața căreia toți bărbații trebuie neapărat să-și piardă însemnele masculinității, să cedeze însemnele forței, ale dominației și ale agresivității. Nici prin cap nu i-a trecut să fie o femeie-bărbătoasă, ci una dorită de sexul opus (opus, dar nu dușman). Chiar și culcatul (în sens propriu) în patul conjugal – fiecare cu picioarele la capul celuilalt – sugerează plasarea conștientă a cuplului într-un raport de opoziție. Molly rămâne o femeie cu capul pe umeri și, de aceea, unde-i stau picioarele soțului, îi va sta și ei capul. Concluzia lui Mircea Mihăieș este că romancierul irlandez a participat prin ricoșeu, odată cu derutantul său personaj, la un proces de reevaluare indirectă a perspectivelor contemporane asupra femi nității și sexualității. Pentru Joyce, soluția se află în generarea de „feminități multiple”, în incluziunile neîncetate, și nu în sterile confruntări între genuri și persoane. Astfel, Molly, „prin întregul comportament, a făcut pentru eman ciparea (simbolică) a femeii mai mult decât un escadron de sufragete” (p. 424).

Nu sunt găsite din partea universitarului timișorean motive întemeiate pentru ca Molly să devină subiect al studiilor coloniale și postcoloniale sau, în orice caz, nu în legitimul sens „progresist” promovat astăzi. Gibraltarul natal dăinuie în mintea celei transmutate într-un Dublin mohorât nu sub forma unui construct ideologic (nu se simțise nici ocupantă, nici ocupată în raport cu forțele politice și militare ale vremii), ci sub forma persistentă a imaginilor și a senzațiilor care i-au „colonizat” copilăria și adolescența. În consecință, Molly nu poartă cu sine nimic din presupusele răni pe care le acuză „colonizatul” până în ziua de astăzi, nu suferă de justificabilele simptome ale cancerului de… colon, ea nefiind conștientă de stigmatul resentimentar-ideologic teoretizat mai târziu de grupurile de presiune stângiste. Mircea Mihăieș desface cu minuțiozitate densele relații uman-textuale ce urzesc țesătura dificilului roman în scopul de a-i căuta lui Molly în filigran un portret sugestiv. Acesta se dovedește a avea o structură dinamică, fiind, în primul rând, parte a unui proces și apoi a unei imagini. Totodată, va fi iluminat din focalizări temporale ce alternează frustrările prezentului cu momentele de plenitudine ale trecutului lăsat în Gibraltar. „Ea [Molly] se reflectă în mintea celorlalți ca într-un al doilea lichid amniotic: plină de viață și lipsită de un contur precis” (p. 118), este o ființă prinsă în rama propriilor fantasme, o creatură „înrămată” în aspirația ei legitimă spre fericire. Pentru a-i înțelege resorturile psihologice, pentru a detecta logica internă a comportamentului teatral, criticul se simte nevoit să facă un pas înapoi. Și îl face nu atât pentru a percepe tabloul în întregul lui, cât pentru a vedea și peretele de care este el atârnat. Numai astfel îi poate reconstitui eroinei identitatea, conturată din aglutinarea unor elemente disparate, neomogene, care adeseori contrazic logica întregului.

Molly Bloom reflectă cu fidelitate realitatea lumii în care trăiește, de la microclimatul familial la instituțiile publice, la moravurile, prejudecățile și psihologia „oamenilor din Dublin”. Mircea Mihăieș îi redimensionează portretul, aducând la proporții rezonabile exagerările și erorile de apreciere ale participanților la scenariul neohomeric. De exemplu, cei douăzeci și cinci de amanți ante și postmaritali sunt în egală măsură creații ale imaginarului social, care i-a pus pe tapet, cu o generozitate specifică bârfei, dar și plăsmuirilor de-ale sale fantasmatice, aflate în balans între plauzibil și posibil („«Amanții» ei sunt la fel de consistenți, de reali, de vii pe cât sunt, în epoca Facebook-ului, «prietenii» aflați pe peretele aplicației” – p. 68). Rolul amanților – atribuiți sau închipuiți – se relevă a fi unul de conectare socială și psihologică a însinguratei femei la țesătura densă de acțiuni reale ori imaginare ce-i împânzește urzeala minții. De fapt, Molly a avut un singur amant, în persoana lui Boylan, în care „s-au adunat, ca într-un commonwealth amoros, toate iubirile trecutului, toate pasiunile mocnite, dar și potențialitatea (și potența!) îndeplinirii acestora” (p. 196). Este inutil să mai amintesc infernalul mecanism de proliferare a bârfei, a supozițiilor fără suport faptic, a denigrării de dragul ficțiunii. În fond, Boylan încheie o listă pe care ar fi trebuit să fie trecut primul și, poate, ultimul. Molly se află în căutarea copiei imperfecte a unui prototip irealizabil (nu mai amintesc sursa). Or, Mircea Mihăieș recunoaște că nu-și dă seama de cum ar arăta acest prototip și nici nu-și propune să facă măcar o schiță a ceea ce textul romanului refuză să-i sugereze. Este avansată și ipoteza că Molly Bloom nu se încadrează de la bun început într-un arhetip, ci sfârșește prin a fi unul. Plasarea ei în arealul propriilor gân duri, imagini și cuvinte redefinește astfel zona de expresivitate artistică, convertită în entitate ontologică. În acest sens, Mircea Mihăieș insistă mereu asupra rolului jucat de afirmația „yes”, care degajă un efect extraordinar de fiecare dată când apare în paginile capitolului-cheie „Penelope” (în medie de o dată pe pagină). Rostit pe o multitudine de tonuri, acest cuvânt exprimă întreaga scară a emoțiilor femeii, de la surpriza revelației de sine până la afirmarea necenzurată de nimic a dorinței sexuale. Prin reabilitarea unui tip de analiză pentru care literatura nu rămâne doar un pretext, ca în cazul „criticii de gen” sau ideologice, Mircea Mihăieș demonstrează strălucitor (folosindu-mă de o rimă interioară) cine, ce și cum este Molly Bloom. Construcția identitară a eroinei conține detalii care trimit mereu pe niște piste false de lectură și de interpetare care nu îl descurajează pe subtilul critic. De-a lungul celor cinci sute de pagini foarte dense și atractive ale cărții sale, universitarul timișorean a reușit să situeze pe același plan elemente disparate, printr-o metodă contrară aceleia, răspândită astăzi, a fărâmițării și nesfârșitelor, dar și inutilelor disocieri. Demersul adoptat a fost unul integraționist, cu concluzii desprinse „sursologic” din desfășurarea romanului, iar nu din inutile teorii sofisticate aplicate textului. Autorul a aplicat o grilă împrumutată din domeniul științelor cognitive, a recurs la studii clasice ale retoricii și naratologiei, neuitând nici de tehnica „close reading”. Mircea Mihăieș a fost permanent atent la numeroasele aluzii, asocieri, rescrieri și adaptări ale unor situații din tezaurul cultural universal, multe dintre ele provenind din arta muzicii. Toate acestea l-au ajutat pe redutabilul hermeneut să rămână în spațiul ficțional generator atât de sensuri, cât și de viață autentică, așa cum numai o capodoperă precum Ulysses poate iradia. O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei este o carte de referință în domeniul joyceologiei.