O istorie canonică (II)

S-a făcut obser­vația, încă de la prima ediție din Istoria critică a literaturii române, că în sinteza istoriografică a lui Nicolae Manolescu, în multe dintre capitolele și subcapitolele ei dedicate scriitorilor din diferite epoci, sunt schițate fișe de receptare. Diferența, aici, față de marea istorie călinesciană din 1941 este vădită. Călinescu citează sporadic și își construiește interpretările cu o stilistică atât de personală, de călinesciană, încât ideile pe un anumit subiect ale altora (eventual mai pertinente) nu se mai disting. Stilul celui dintâi este artist, flamboaiant, pe când al celui de-al doilea e rațional-ironic și foarte cerebral. Unde Călinescu apelează la o imagine plastică, la o comparație neașteptată, la o hiperbolă sau o metaforă coagulând esența demonstrației critice, Manolescu optează pentru o analiză strânsă, metodică, mai puțin obișnuită într-o Istorie a unei întregi literaturi. (Abordarea a fost însă alta în Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, unde registrul era unul mai relaxat, cu elemente biografice, menit să facă accesibilă și plăcută o „poveste” a literaturii noastre.) În această analiză, interpretările și judecățile de valoare ale predecesorilor sau colegilor de generație chiar contează. Cel mai des citat este, desigur, G. Călinescu, urmat de Lovinescu, Iorga, Maiorescu, Ibrăileanu, Cioculescu, P. Constantinescu, I. Negoițescu, Vianu, Al. George, Streinu, Simion și mulți alții. Citarea sau menționarea sunt ele însele metodice și sistematice, iar nu circumstanțiale și aleatorii. Manolescu e interesat nu numai de opera literară a unui scriitor și de totalitatea creației lui, ci și de felul în care acesta a fost citit și înțeles, analizat și evaluat. Este un scrupul profesional și un fel de omagiu adus criticii noastre literare: mai ales aceleia care, în perioade istorice și epoci diferite, a apărat criteriul estetic și a valorizat literatura ce se valida prin el. Cinci secole de literatură înseamnă și cinci secole de literatură devenită posibilă prin activitatea și acțiunea critică. Privind lucrurile de sus, fără Maiorescu nu ar fi existat epoca marilor clasici, fără Lovinescu și Călinescu, cea a modernismului interbelic, iar fără Manolescu, Simion, Raicu și ceilalți critici din generația 60 nu ar fi existat literatura română contemporană așa cum o cunoaștem noi.

Extrem de interesant mi se pare faptul că, în loc de a ajunge, cu acest mod de a proceda, la concluzii definitive, fără drept de apel, autorul Istoriei imprimă narațiunii sale critice un curs reflexiv și o continuă problematizare. În loc de a fi „soluționate”, chestiunile literare rămân „deschise”, așa cum e și firesc în cazul unei arte în care nu există o singură interpretare și o cheie unică de lectură. Astfel, Istoria captează interesul nu numai prin subiectul Eminescu sau Caragiale sau Bacovia sau Preda, ci și prin micul turnir de lecturi critice și de judecăți de valoare nesuprapuse pe care istoricul literar îl pune în scenă. „Un diagnostic contradictoriu” observă Manolescu în critica poeziei bacoviene, iar începutul capitolului său despre atât de originalul poet trece în revistă tocmai „etichetele” frapant de diverse aplicate în timp. Iată: „Cu G. Bacovia ne aflăm în fața unui paradox: pe de o parte, el este, sub raportul sensibilității morale, cel mai original poet român, în sensul că trăirile lui extreme nu pot fi împărtășite și, cu atât mai puțin, luate ca model; pe de alta, el este singurul nostru poet în care simbolismul se regăsește plenar, de la recuzită la istoria afectivă. Acest paradox a determinat un diagnostic contradictoriu atât în interbelic, când puțini au văzut în Bacovia un mare poet, cât și după al Doilea Război, când, recuperat energic de critică, a fost situat în toate câmpurile poetice ale secolului: simbolist și antisimbolist, postromantic și avangardist, modernist și postmodernist, eminescian și macedonskian, pastișor al lui Baudelaire, dar și al lui Traian Demetrescu, poet pur ca Barbu și proletar ca Mille, sentimental și antisentimental, muzical și afon, natural ca igrasia zidurilor umede și cabotin ca Botta, nebun și simulant, genial și idiot. N-a fost cruțat de nicio etichetă.” (p. 618). E vorba de un caz-limită al receptării critice, fiindcă rareori paleta interpretărilor este atât de largă, dar nu altfel procedează Manolescu de fiecare dată când se apleacă, în Istorie, asupra unui autor important. Judecățile de valoare contradictorii, concluziile diferite în urma analizei uneia și aceleiași opere, argumentația conducând la câte o „etichetă” (căreia i se opun altele), multiplicitatea ce pare ea însăși neobișnuită, toate acestea îi dau istoricului literar o supra-cheie de lectură, așa cum există o supra-temă într-o operă și o creație artistică. Mai întâi, Manolescu își manifestă probitatea profesională, citând, menționând, reținând opiniile anterioare care i se par semnificative. Apoi, oferă un mic spectacol al liniilor critice paralele, așa cum am văzut mai sus: poezia mai ales, dar și proza, oferă perspectiva unor obiecte literare văzute altfel de la o epocă la alta și de la un critic la altul. Receptarea critică poate fi pasionantă; și ea activează resorturi noi în interpretarea literaturii. Văzându-l pe Bacovia prin ochii lui Lovinescu și ai tuturor celorlalți comentatori care au încercat să-l descifreze pe poet, văzând deci literatura și dinspre critică, nu numai în sine, posibilitățile de a surprinde și circumscrie inefabilul bacovian cresc. Interpretarea autorului Istoriei vine după menționarea interpretărilor anterioare, iar nu în locul lor.

Aceasta reformulează raportul dintre canonul literar pe care Manolescu îl construiește prin ediția a doua din Istoria critică a literaturii române și relativismul inerent oricărei evaluări critice. Dacă atâția critici importanți s-au înșelat (ori ni se pare că s-au înșelat) asupra unui autor și dacă interpretările curg pe marginea unei opere citite și recitite atât de diferit, concluzia e că nici judecata de valoare, nici valoarea artistică pe care ea o indică nu sunt și nu pot fi absolute. În construcția acestei Istorii canonice există elementul de relativism care lui Lovinescu îi era familiar, iar lui Călinescu, străin. Manolescu susține nu numai posibilitatea criticii de a citi altfel o operă, ci și pe aceea de a-și revizui el însuși, în timp, interpretarea. Valorizarea, mai rar, fiindcă gustul literar al cronicarului l-a „apărat” de gafe evaluative. Cine a sesizat de la bun început, într-o cronică literară, că Lumea în două zile de Bălăiță e un mare roman nu mai poate gafa într-o Istorie a literaturii scrisă după câteva decenii în care mai toată critica s-a pus de acord că e vorba de o capodoperă. Judecata de valoare a istoricului literar nu poate fi deci în mod semnificativ diferită de cea a cronicarului literar Manolescu, chiar dacă ele sunt formulate la o anumită distanță temporală. Însă interpretarea, da. Citim altfel una și aceeași operă la diferite vârste și în funcție de cărțile importante pe care le-am citit în interval. Interpretăm altfel o operă după ce am văzut interpretările altora și după ce noi înșine ne-am schimbat, odată cu anii, tabloul de impresii și sistemul general de referințe. În fine, citim altfel o carte mare anume pentru că ea este așa; și pentru că în structura ei artistică e înscris principiul lecturii plurale. Pe o cale așa-zicând „ocolită”, elementul de relativism inerent lecturii critice marchează tocmai excepționalitatea literară.

Revizuirile sunt așadar necesare, dacă nu chiar obligatorii, și nici o concluzie critică nu poate fi una definitivă. Comparat adesea cu G. Călinescu, Manolescu este mai degrabă un lovinescian, atent la mutația valorilor estetice, la sincronizarea cu literaturile occidentale și la revizuirea, cu bună credință, a criticii sale mai vechi. Capitolul din Istorie despre Eugen Simion, cu multe aprecieri pozitive, se încheie prin observarea unui fenomen curios la un critic literar: fixarea într-o lectură făcută cu mult timp în urmă. Manolescu este sincer intrigat. Cum poți să citești la fel, după mulți ani (și după o Revoluție precum cea din 1989), un roman al lui Preda din anii 1970-1980? Autorul Istoriei își manifestă rezervele: „După 1989, s-a întâmplat un lucru ciudat cu E. Simion. Conservatorismul lui prudent l-a determinat să ia partea celor care refuzau revizuirile. I s-a întâmplat asta tocmai lui, lovinescianul. Și-a reluat până și cartea despre Lovinescu fără a simți nevoia s-o actualizeze. Dar revizuirea este, după cum a demonstrat Lovinescu, absolut necesară. Mai ales când lumea literară se schimbă din temelii, iar standardele critice sunt obligate să țină pasul cu cele literare. Niciunul dintre noi, oricât de perspicace ar fi fost când scria despre romanele lui Preda, să zicem, în anii 1970-1980, nu putea să prevadă cum vor fi citite astăzi. A rămâne la lectura de ieri este, în fond, imposibil și comportă pentru critic un risc de care trebuie să țină seama neapărat, dacă dorește să mai fie el însuși citit.” (p. 1187).

Numele lui Lovinescu apare în acest fragment de trei ori, iar revizuire, de două. Oare se va fi înțeles de ce este ea necesară, ca și relectura, în critica literară?