patria
patria – întâiul țipăt într-o dimineață de iulie la spitalul Stanca din Cluj.
patria – lumina difuză pe pereții scorojiți și toți îngerii din juru-mi
zbenguindu-se ca la scăldătoare,
pârâul din fața casei, dincolo de drum,
unde prindeam mormoloci și făceam turte de noroi,
cărțile cu poze, creioanele colorate, ascuțitoarea mea albastră,
șosetele roz.
patria – vocea mamei chemându-ne la cină,
felul cum răsturna mămăliga lângă papricașul de pui,
tata rostind rugăciunea de mulțumire
în timp ce gustam pe furiș din castraveții murați
patria – lătratul câinelui din vecini,
zăpada proaspătă și prima urmă devenind cărare printre troiene,
primul poem scris pe cartea de citire,
dalele sparte pe trotuar – de câte ori m-am împiedicat de ele
venind seara prea târziu, strada neluminată îndeajuns,
primul disc cumpărat, al doilea poem scris,
ultimul tramvai șuierând spre depou,
primul sărut, explozie de poezii,
examene, examene, melancolie, poeme,
mutatul de acasă, examene, poeme
patria – întâiul țipăt al fiului meu într-o noapte de martie,
briza primăverii pe fereastră, îngeri zbenguindu-se în copaci,
pomi înfloriți, scutece, poeme, examene, sfârșeală,
scutece, poeme și proză, poeme și îngeri, nesomn
patria mea cu rădăcinile înfipte în Carpați a crescut înspre cer
dincolo de limbă, de îngeri, dincolo
la colindat sau cum am hotărât să-i iubesc pe toți oamenii
zi și tu o colindă mă îndemnă bătrânul Ilie;
mi se părea urât, țigara veșnic lipită de buza de jos pământie
e beat, spunea mama, i-au luat comuniștii hectarele de pământ
acum e sărac și nebun, nu face rău nimănui, doar înjură
cântă-i o colindă dacă îți cere.
pásztorok, pásztorok örvendezve – am început cu o voce măruntă
singura colindă ce-mi veni în minte de frică
sietnek Jézushoz Betlehembe –
ni, bozgoroaica, uite ce mică-i, taci dracu` mă-mpinse bătrânul
și aș fi tremurat de frică de săracul nebun,
dar se porni să ningă și vedeam cum coboară îngeri micuți
cât libelulele
se umpluse căciula de miel a lui nenea Ilie. un înger
i s-a pus pe gură când drăcuia cu năduf
cântau un cântec din cer în
nici nu știu care limbă
zburdau în poala nebunului ca
într-o baltă de fericire
și nu mi-a mai fost frică de-atunci niciodată de el
când anul trecu
am învățat o nouă colindă
încă vedeam îngeri chiar fără să ningă,
dar mai puțini.
am pornit cu copiii din ușă în ușă pe stradă
primiți cu Viflaimul? –
țipam și ne hârjoneam prin zăpadă.
o-ce-ves-te-mi-i-nu-u-na-a-a-tă, cântam care mai de care mai apăsat
chiar și la Zsuzsa, femeia lui János, dar ne trânti ușa cu ciudă
nu-i trebuia așa o colindă
mirosea nebunește a scorțișoară și nucă
am văzut cum îngerul a tras de clanță când ușa s-a-nchis
se făcu tăcere o clipă
oare care colindă să fie primită de toți
întrebam printre aripile de libelulă când ninsoare porni
dar tăcerea se făcu de tot adâncă
în liniștea aceea am hotărât că nu contează
eu pot să-i iubesc chiar dacă ne refuză
apoi îngerii s-au rărit
an de an erau mai puțini, ochii mei nu reușeau să-i mai vadă,
ca-ntr-o ceață se risipeau
am trecut la alte colinde
o tannenbaum, silent night, aplaudate la scenă deschisă
nici fiul meu nu mai vede îngeri, colinde nu cântă în nici o limbă
rareori îl văd cum ascultă atent, parcă-i o melodie din cer, îmi spune,
dar nu cu urechea se-aude
ceaiul de scorțișoară și mentă
tare-mi plăcea să fac febră, să mi se cumpere portocale
chiar dacă ore întregi sta tata la coadă,
să-mi fiarbă mama ceai de mentă neagră cu miere multă,
nimic să nu-nghit de nepoftă de mâncare
chiar dacă tata mă roagă duios
în sfârșit, mă bagă și pe mine în seamă;
ce ciudat, un an întreg să visezi portocale
iar acum să descoperi că-n gura ta
s-au făcut atât de amare
ceaiul de mentă însă era tot ca-n povești
țineam cana-ntre mâinile amândouă
și plonjam cu tot corpu-năuntru ca în piscină
sărind de pe toartă – o trambulină rotundă,
înotam de jur împrejur
apoi îmi scoteam un picior peste marginea cănii
pielea se făcea mierie și dulce
pe genunchi și pe glezne se așezau fluturi, albine
îmi degustau aroma de mentă neagră de câmp,
dulceața și bronzul de scorțișoară adunate din cana ciobită
în corpu-mi plăpând fierbințeala creștea în valuri
cu cât îmi ardea pielea mai tare,
cu atât mai curat se-auzeau voci de bondari, de albine
să mă mănânce îmi cereau voie.
devorați-mă toată, plec cu voi oriunde în lume,
voi zbura în coșuri minuscule,
dulce voi fi și bună, cum mama mă-ndeamnă să fiu…
aiurează din nou – auzeam vocea ei
punându-mi comprese pe frunte
erau răcoroase și miroseau a oțet și lămâie
doar că bondarii dispăreau ca o taină ascunsă în cana cu ceai
compresele mă întorceau într-o lume mai strâmtă
rostindu-se altfel de cuvinte,
aici nimeni nu vorbea albinește, bondărește,
nici nu fredona melodii compuse în rai
mai ales când din cana ciobită fusese înghițită
și ultima picătură de ceai
tălpile
dacă o talpă mi-e tot timpul pe ducă
– povestea asta am mai spus-o –
e pentru că are în ea gena mongoloidului de stepă,
migrator prin definiție.
ochii alungiți și părul roșcat tot de la talpă mi se trag
că de-o roșcată pieri și Attila al hunilor;
talpa călită în călătorie are urme de pe întreaga planetă,
spori și clorofilă, polen, solzi de pește,
calciu din oase de iac, de zimbri, nici unicornul nu lipsește,
hărți sunt desenate în piele, trasee,
poziția stelelor, dunga căii lactee,
talpa aceea o ia la goană și-n somn
chiar dacă eu dorm cuminte acoperită de plapumă
în iarna transilvană ca într-o hibernare
ea sare din pat, se lipește de geam și vorbește eclipsei de lună,
cunoaște când vântul pustei nori de colburi ridică
aleargă nebună pe creastă de dună
și îmi cunosc talpa cea dornică de plecare,
cum îmi cunosc talpa cea dornică de rămânere
căci cealaltă talpă e lipită de glie
nedesprinsă de rădăcină.
celulele ei se adapă din apa strămoșilor
ciobani care din ciutură își potolesc setea
pielea ei e spălată cu lapte proaspăt de la stână
miroase a urdă dulce și caș,
a flori de mentă și muguri de brad
țesuturile ei s-au încrețit odată cu munții Carpați
din călcâie răsare soarele și absoarbe sudoarea de rouă
pielea ei crapă doar când văile seacă de secetă
și oile sunt tăiate
când porumbul se uscă fără să lege rod.
și pentru că toate mi se reflectă în talpă
simt groaza mamelor când năvălitorii atacă.
o talpă mi-este nomadă,
una e tot timpul acasă.
și n-am probleme că-n epidermă
concepte diferite se-ncaieră,
mă strădui să le-mpac doar când
e vorba să mă-ncalț,
una vrea ghete, alta vrea tocuri,
una desculță, alta, săruturi