Poeme de Hanna Bota

patria

patria – întâiul țipăt într-o dimineață de iulie la spitalul Stanca din Cluj.

patria – lumina difuză pe pereții scorojiți și toți îngerii din juru-mi

zbenguindu-se ca la scăldătoare,

pârâul din fața casei, dincolo de drum,

unde prindeam mormoloci și făceam turte de noroi,

cărțile cu poze, creioanele colorate, ascuțitoarea mea albastră,

șosetele roz.

patria – vocea mamei chemându-ne la cină,

felul cum răsturna mămăliga lângă papricașul de pui,

tata rostind rugăciunea de mulțumire

în timp ce gustam pe furiș din castraveții murați

patria – lătratul câinelui din vecini,

zăpada proaspătă și prima urmă devenind cărare printre troiene,

primul poem scris pe cartea de citire,

dalele sparte pe trotuar – de câte ori m-am împiedicat de ele

venind seara prea târziu, strada neluminată îndeajuns,

primul disc cumpărat, al doilea poem scris,

ultimul tramvai șuierând spre depou,

primul sărut, explozie de poezii,

examene, examene, melancolie, poeme,

mutatul de acasă, examene, poeme

patria – întâiul țipăt al fiului meu într-o noapte de martie,

briza primăverii pe fereastră, îngeri zbenguindu-se în copaci,

pomi înfloriți, scutece, poeme, examene, sfârșeală,

scutece, poeme și proză, poeme și îngeri, nesomn

patria mea cu rădăcinile înfipte în Carpați a crescut înspre cer

dincolo de limbă, de îngeri, dincolo

 

la colindat sau cum am hotărât să-i iubesc pe toți oamenii

zi și tu o colindă mă îndemnă bătrânul Ilie;

mi se părea urât, țigara veșnic lipită de buza de jos pământie

e beat, spunea mama, i-au luat comuniștii hectarele de pământ

acum e sărac și nebun, nu face rău nimănui, doar înjură

cântă-i o colindă dacă îți cere.

pásztorok, pásztorok örvendezve – am început cu o voce măruntă

singura colindă ce-mi veni în minte de frică

sietnek Jézushoz Betlehembe –

ni, bozgoroaica, uite ce mică-i, taci dracu` mă-mpinse bătrânul

și aș fi tremurat de frică de săracul nebun,

dar se porni să ningă și vedeam cum coboară îngeri micuți

cât libelulele

se umpluse căciula de miel a lui nenea Ilie. un înger

i s-a pus pe gură când drăcuia cu năduf

cântau un cântec din cer în

nici nu știu care limbă

zburdau în poala nebunului ca

într-o baltă de fericire

și nu mi-a mai fost frică de-atunci niciodată de el

când anul trecu

am învățat o nouă colindă

încă vedeam îngeri chiar fără să ningă,

dar mai puțini.

am pornit cu copiii din ușă în ușă pe stradă

primiți cu Viflaimul? –

țipam și ne hârjoneam prin zăpadă.

o-ce-ves-te-mi-i-nu-u-na-a-a-tă, cântam care mai de care mai apăsat

chiar și la Zsuzsa, femeia lui János, dar ne trânti ușa cu ciudă

nu-i trebuia așa o colindă

mirosea nebunește a scorțișoară și nucă

am văzut cum îngerul a tras de clanță când ușa s-a-nchis

se făcu tăcere o clipă

oare care colindă să fie primită de toți

întrebam printre aripile de libelulă când ninsoare porni

dar tăcerea se făcu de tot adâncă

în liniștea aceea am hotărât că nu contează

eu pot să-i iubesc chiar dacă ne refuză

apoi îngerii s-au rărit

an de an erau mai puțini, ochii mei nu reușeau să-i mai vadă,

ca-ntr-o ceață se risipeau

am trecut la alte colinde

o tannenbaum, silent night, aplaudate la scenă deschisă

nici fiul meu nu mai vede îngeri, colinde nu cântă în nici o limbă

rareori îl văd cum ascultă atent, parcă-i o melodie din cer, îmi spune,

dar nu cu urechea se-aude

 

ceaiul de scorțișoară și mentă

tare-mi plăcea să fac febră, să mi se cumpere portocale

chiar dacă ore întregi sta tata la coadă,

să-mi fiarbă mama ceai de mentă neagră cu miere multă,

nimic să nu-nghit de nepoftă de mâncare

chiar dacă tata mă roagă duios

în sfârșit, mă bagă și pe mine în seamă;

ce ciudat, un an întreg să visezi portocale

iar acum să descoperi că-n gura ta

s-au făcut atât de amare

ceaiul de mentă însă era tot ca-n povești

țineam cana-ntre mâinile amândouă

și plonjam cu tot corpu-năuntru ca în piscină

sărind de pe toartă – o trambulină rotundă,

înotam de jur împrejur

apoi îmi scoteam un picior peste marginea cănii

pielea se făcea mierie și dulce

pe genunchi și pe glezne se așezau fluturi, albine

îmi degustau aroma de mentă neagră de câmp,

dulceața și bronzul de scorțișoară adunate din cana ciobită

în corpu-mi plăpând fierbințeala creștea în valuri

cu cât îmi ardea pielea mai tare,

cu atât mai curat se-auzeau voci de bondari, de albine

să mă mănânce îmi cereau voie.

devorați-mă toată, plec cu voi oriunde în lume,

voi zbura în coșuri minuscule,

dulce voi fi și bună, cum mama mă-ndeamnă să fiu…

aiurează din nou – auzeam vocea ei

punându-mi comprese pe frunte

erau răcoroase și miroseau a oțet și lămâie

doar că bondarii dispăreau ca o taină ascunsă în cana cu ceai

compresele mă întorceau într-o lume mai strâmtă

rostindu-se altfel de cuvinte,

aici nimeni nu vorbea albinește, bondărește,

nici nu fredona melodii compuse în rai

mai ales când din cana ciobită fusese înghițită

și ultima picătură de ceai

 

tălpile

dacă o talpă mi-e tot timpul pe ducă

povestea asta am mai spus-o –

e pentru că are în ea gena mongoloidului de stepă,

migrator prin definiție.

ochii alungiți și părul roșcat tot de la talpă mi se trag

că de-o roșcată pieri și Attila al hunilor;

talpa călită în călătorie are urme de pe întreaga planetă,

spori și clorofilă, polen, solzi de pește,

calciu din oase de iac, de zimbri, nici unicornul nu lipsește,

hărți sunt desenate în piele, trasee,

poziția stelelor, dunga căii lactee,

talpa aceea o ia la goană și-n somn

chiar dacă eu dorm cuminte acoperită de plapumă

în iarna transilvană ca într-o hibernare

ea sare din pat, se lipește de geam și vorbește eclipsei de lună,

cunoaște când vântul pustei nori de colburi ridică

aleargă nebună pe creastă de dună

și îmi cunosc talpa cea dornică de plecare,

cum îmi cunosc talpa cea dornică de rămânere

căci cealaltă talpă e lipită de glie

nedesprinsă de rădăcină.

celulele ei se adapă din apa strămoșilor

ciobani care din ciutură își potolesc setea

pielea ei e spălată cu lapte proaspăt de la stână

miroase a urdă dulce și caș,

a flori de mentă și muguri de brad

țesuturile ei s-au încrețit odată cu munții Carpați

din călcâie răsare soarele și absoarbe sudoarea de rouă

pielea ei crapă doar când văile seacă de secetă

și oile sunt tăiate

când porumbul se uscă fără să lege rod.

și pentru că toate mi se reflectă în talpă

simt groaza mamelor când năvălitorii atacă.

o talpă mi-este nomadă,

una e tot timpul acasă.

și n-am probleme că-n epidermă

concepte diferite se-ncaieră,

mă strădui să le-mpac doar când

e vorba să mă-ncalț,

una vrea ghete, alta vrea tocuri,

una desculță, alta, săruturi