O falsă sinucidere felină

Mult mai cunoscut în calitatea sa de director al FICT-ului (Festivalul Internațional de Carte Transilvania), Gabriel Bota este în primul rînd un scriitor cu o voce personală distinctă. Cele trei volume de poezie publicate pînă în acest moment relevă un autor de finețe cu un text construit migălos, un instrumentar teoretic bine articulat și capacitatea de a reuși dintr-o frazare simplă construcția unor scene complexe.

Motanul s-a sinucis este un titlu care iese în evidență. Un titlu neobișnuit pentru un volum neobișnuit. Gabriel Bota își prezintă debutul în proză drept roman. În realitate este discutabil atît în ce măsură putem vorbi despre un roman, cît și în ce măsură putem vorbi realmente despre proză. Desigur, cu varii acoperiri teoretice se poate argumenta atît pro, cît și contra, dar această dispută este inutilă. Sîntem în fața unui proiect literar care se dovedește bine articulat și executat, un text rar nu atît prin forma pe care o îmbracă, dar mai ales prin ideile care îl articulează și care trădează formația filosofică a autorului. Sînt multe diferențe, dar atmosfera generală a textului, construcția sa, mi-au amintit poate cel mai pregnant de volumele lui Iustin Panța.

Cele douăzeci și șase de capitole par la o lectură mai puțin atentă povestiri independente. Sau ar putera să pară povestiri. Gabriel Bota narează la persona întîi, cu o voce aparent constantă și unitară. În spatele acestei voci se rotesc, însă, mai multe personaje, de vîrste și sexe diferite. Momentul în care realizezi această rupere a ceea ce părea o banală coerență e primul semnal al clivajului pe care îl face textul dinspre cumințenia unuia realist înspre etajarea derutantă a textului construit pe coordonatele oniricului. Autorul povestește simplu, ancorat într-o serie întreagă de elemente care construiesc un cotidian familiar, recognoscibil: întîlniri la restaurant, gătit, cumpărături, șofat, copii care se pregătesc pentru școală, cupluri care par să discute despre prezent sau viitor. Doar că universul acesta banal funcționează brusc după o altă logică. Tînărul politicos care cumpără absint pe stradă a pornit să vîneze leoparzi de zăpadă, într-un hol de hotel un alt (sau poate același) tînăr ajută o posibilă zeitate nordică materializată sub forma Aliciei Keys să salveze zîne, în supermagazin la casă se discută în termeni filosofici, o aliniere a planetelor înlătură pentru cîteva minute gravitația. Oamenii relaționează și acționează natural într-o lume în care chiar spațiul și timpul joacă după alte reguli. Pare ciudat, dar atmosfera ireală care se instaurează cu blîndețe are ceva fascinant de pașnic și de natural.

Realitatea este că parcurgi foarte multe pagini cu o senzație stranie. Mult timp după ce ai trecut de jumătatea volumului nu știi încă exact ce anume citești, dar senzația nu este deranjantă. Există o certitudine că textul se îndreaptă și se strînge într-o anumită direcție. Iar apoi, în tot desenul suprarealist care pare un triumf al incongruenței încep să apară puncte focale – personaje, scene, fraze – care se repetă, care sînt panoramate și date peste cap. Tot volumul se construiește în jurul cîtorva evenimente și personaje care au fost descompuse și apoi recompuse și recombinate. Arhitectura se dovedește subtilă, chiar dacă dificil de urmărit și nu tocmai prietenoasă la lectură. Capitolele sînt mai degrabă lungi poeme în proză, dilatări ale unor senzații, dilatări ale percepției asupra lucrurilor. Gabriel Bota își propune să scrie despre solitudine, despre fericire și pierderea ei, despre ceea ce trăiește în noi la marginea iubirii. Un discurs poematic executat fără romanțiozitate și cu un vizibil bagaj filosofic. Motanul s-a sinucis este din acest punct de vede un volum pretențios, care solicită un cititor, pe de o parte, disponibil să accepte jocul complex propus de autor și, pe de altă parte, suficient de cult încît să poată digera ideile ascunse cu care este hrănit.

Dincolo de ambiția de a construi un volum sofisticat constructiv și ideatic, Motanul s-a sinucis oferă și o plăcere simplă a lecturii. Gabriel Bota dovedește o peniță fină a detaliului, avînd capacitatea de a pune în pagină scene-miniaturi vii acaparatoare. Există, în spatele desenului mare, desen care s-ar putea să scape multor cititori, un prim nivel al lecturii care oferă satisfacții. Prozatorul poet are calitatea de a surprinde crîmpeie parfumate de existență. Pasaje poate irelevante așa, în decupaj, dar perfect capabile de a te transpune în text și de a transmite emoție genuină. Melancolia unei țigări lîngă un pahar de coniac, senzația cald reconfortantă de a sta întins lîngă iubită, atmosfera umed tomnatică a ploii. Aparent satisfacții minore de lectură, dar calitatea acestor pagini vorbește direct despre resursele artistice ale autorului. Motanul s-a sinucis este un volum frumos. Un volum elegant, scris caligrafic. Trist și învăluitor.

Proiect pretențios și ambițios, volumul nu va găsi pesemne un număr foarte mare de cititori, dar pentru cititorii care vor găsi acest volum va fi o experiență pe care nu o vor regreta.