Lucrul cel mai bun este că această carte a apărut și că se deschide cu un poem scris în septembrie 2019 (sfidând „cearta precum un nor negru / peste întreaga omenire”), care promite indirect o revenire a poetului la instrumentele sale. Am lăudat nu o dată proiectele extraordinare pe care le pune la cale, neobosit și inspirat, prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc” pe care o conduce. M-am mirat adesea și că, la fel de generos și oarecum risipitor cu timpul său, îndeplinește rosturile sale de preot. La fel de des, însă, l-am certat, prietenește, că-și uită datoria față de talentul poetic cu care e, neîndoielnic, înzestrat. Al doilea lucru bun e că această carte de întoarcere apare în Cartier de colecție, în condiții grafice de o eleganță deja tradițională, aș zice. Fotografiile lui Călin Gabor și comentariul lui Ion Pop sunt însoțitori care adaugă greutate și distincție volumului. Antologia adună poeme din plachetele Frigul și frica, Mormântul gol, Grădina lui Ion, Casa teslarului, 50. Poeme alese, Melci aborigeni, adică din anii 1992-2013.
Scriind despre Casa teslarului (2009), explicam aplecarea mea târzie asupra poeziei sale prin aceea că mă incomoda trimiterea stereotipă a comentatorilor la cartea părintelui Pintea, nu a poetului. Mărturisirile lui Ioan Pintea dintr-un interviu: „Conștiința religioasă s-a trezit în mine […] mai ales datorită mamei, care era o femeie foarte evlavioasă”; „M-am născut într-un sat în care foarte mulți țărani aveau biblioteci”, descriau, însă, credința ca fundal natural al formării sale, fundal pe care, la un moment dat, a intervenit Biblioteca. Poezia nu e, așadar, „un sacru de substituție” în „vidul sacrului abolit” (cum crede Nicolae Balotă, vorbind despre Eminescu), ci un alt fel de sacru, ivit pe același plan al fantasmei necesare. Sănătos la minte și slobod, cum îl vedea Steinhardt, I.P. începe senin și neliniștit a doua denominație a lucrurilor, cum ar zice „gânditorul năstrușnic” din schițele metafizice ale lui Lucian Blaga. Cea de-a doua denominație, cea adamică, imperfectă și rebelă, a mai păstrat doar „scântei și răsfrângeri” din cuvintele puterii, cele creatoare de lumi: „cuvântul nostru e cântec purtat din gură în gură / și căruia despărțit de urechi încep să-i crească / ochi dinți fosforescenți și strălucitori” (ce vedeți și nu vă înspăimântați?). Poetul este un văzător, un spectator privilegiat al cosmosului, un luminător îndrăgostit de umbre și de pregnanța lor, iarăși în sens blagian.
Spuneam (și repet) că la Ioan Pintea celestitatea nu e exhibată, ci sublimată, precum la Adrian Popescu, Gabriel Chifu ori Ion Mircea. Cum observă și Ion Pop în prefață, I.P. „e departe de a scrie o poezie strict subordonată canonului religios, în sensul formal al «ascultării» cuvioase, ci […] e mai curând una a «nevoinței», a strădaniei smerite de perfecționare personală și a lumii din jur, cu recunoașterea implicită, inerentă, a slăbiciunilor și căderilor oricărei făpturi”. O spunea și Mihaela Ursa: „Ioan Pintea duce astăzi formula tradițională a poeziei religioase până la extrema clasică, într-un fel care amintește nu atât de Ioan Alexandru, cât de Voiculescu. Interesant este că, în acest scop, el se servește de soluția minimalismului optzecist, de poetica derizoriului sau chiar de un oarecare aer textualist.”
Cel mai adesea, divinitatea e lăsată într-un fundal securizant (precum casa onirică a copilăriei). Poetul/omul („strig sălbatic și domestic deopotrivă / strig / eu sunt omul! lăsați-mă eu sunt omul! / lăsați-mă să mă aplec peste maluri”) poate să-l poarte pe Dumnezeu de mână: „au ei poeții o tehnică anume / lângă ei dumnezeu se face mic / mic de tot / un omuleț acolo care se lasă dus de mână / și încântat îi urmează ascultător” (cântec de înviere). Zămislirea de lumi și de sensuri e leacul cel mai bun de amăgit moartea și de contracarat zădărnicia: „nu știm că nu suntem așteptați nicăieri […] de fapt suntem / mici și neînsemnați semănăm foarte mult cu pilitura / de fier și realitatea e cu totul și cu totul alta”, de întâmpinat trecerea: „ca o dimineață vine viața / peste trupul acesta al meu și îl dezbracă de noapte / îl duce încet încet înspre amiaza zilei”, „poate aflu într-o bună zi / că toamna nu e numai un anotimp”. Deși mistuitor, timpul zidirii poemului e un adaos, nu o cheltuială. Larga coincidență de destin a viului amenințat („acești grauri / cântă deodată cu noi / bătrânețea și sfârșitul”) îmblânzește acute și lărgește nesperat sentimentul apartenenței la cosmos: „eu singur pescar / caut fibra poemului sfânt / apa someșului rămâne pietrele trec / cineva îmi sărută nașterea chiar peste / moartea aceasta de tânăr / urechea mea singura gură nevorbitoare / mă fac pâine și mulțumire / pe malul drept al someșului / iubesc toate veștile despre apă / despre pietre și iubesc malurile / ce bine că și voi sunteți pregătiți”.
O poezie de o tensionată seninătate a enunțurilor. De așteptat poemele noi!