Cine redă integral în germană dialogurile lui Platon poate vorbi în cunoștință de cauză despre arta traducerii. E cazul lui Schleiermacher, a cărui prelegere, ținută în 1813 la Academia Regală de Științe din Berlin, e considerată de filologi drept textul întemeietor al traductologiei moderne. Prelegerea, numărînd circa 50 de pagini, a fost așternută pe hîrtie în trei zile, filologul nemairevenind asupra ei, din convingerea că, în ciuda ritmului febril cu care o scrisese, prinsese în rîndurile ei esențialul.
Schleiermacher avea 49 de ani la acea dată, o vîrstă la care intuițiile legate de ordalițiul traducerii îi erau pe de-a-ntregul conturate, numai că textul prelegerii nu e deloc simplu, dimpotrivă, deseori simți nevoia să recitești paragrafe întregi, fără ca în final să ți se risipească impresia că te miști pe un tărîm stăpînit de o ambiguitate adîncă. Putința neamțului de a prinde în cuvinte nuanțele dorite e sub pragul de limpezime a impulsului retoric. E ca și cum flerul expresiei nu-i ține pasul cu intuițiile pe care le avea din experiența de traducător, de aici pletora de cuvinte cu sens echivoc. Schleiermacher simte clar și se exprimă confuz, cititorul fiind silit să traducă în gînd distincțiile germanului, spre a le parafraza în formulări vagi, al căror sens îți dau consolarea celui care măcar știe că s-a străduit. De altminteri, însuși Victor Ivanovici, în studiul introductiv, se îndepărtează de textul original, intrînd în distincții care, neregăsindu-se în litera lui, țin de posteritatea teoretică a lui Schleiermacher.
Ce face atît de dificil comentariul la acest text e detaliul că Schleiermacher, în loc să-și formuleze sec constatările de traducător, alunecă în filosofia traducerii, lovindu-se de aporii inevitabile. Pentru neamț, mintea fiecărui om este țesută în pînza limbii materne, a cărei putere de modelare asupra gîndurilor e tiranică. Cu vorbele lui, „fiecare om se află în puterea limbii pe care o vorbește; el și întreaga lui gîndire este [sic!] un produs al limbii. El nu poate gîndi cu precizie nimic aflat în afara granițelor ei; forma noțiunilor lui, felul și limitele corelației lor sînt trasate în prealabil de limba în care omul s-a născut și a fost educat.” (p. 37). E totuna cu a spune că nu poți ieși din limbă așa cum ieși dintr-o cămașă spre a o înlocui cu alta, caz în care cel care vrea să scrie în altă limbă e „un transfug din limba maternă” (p. 85), un soi de exilat aflat în neputința de a cădea peste expresii originale. Grotius sau Leibniz, scriind în latină, sînt gînditori moderni de factură scolastică, a căror gîndire nu e nici olandeză și nici germană, ci curat latinească. Ceea ce înseamnă că gîndurile unui om nu pot fi separate de expresia lor, sensul unei propoziții topindu-se în formula ei. Spiritul e totuna cu litera.
Dacă așa stau lucrurile, nici o traducere nu poate reda sensul originalului, traducătorul străduindu-se să transpună dintr-o limbă în alta impresia pe care el însuși a căpătat-o citind textul inițial. Altfel spus, nu există traduceri fidele, nici în literă și nici în spirit, ci doar aproximări în care harul tălmăcitorului joacă un rol esențial, de vîna lui creatoare atîrnînd calitatea traducerii. Tocmai de aceea, departe de a fi o transpunere prin echivalențe rigide, traducerea este în ea însăși o artă a expresiei. Traducătorul este un transfug care, în loc să-și trădeze limba nativă, o îmbogățește prin chiar actul de a se întoarce la ea ca după un lung exil.
Se subînțelege că Schleiermacher se referă la traducerea din texte literare și științifice, nu la oficiul de translator din cursul negocierilor politice, cînd clișeele jargonului diplomatic reduc munca de tălmăcire la o copiere mecanică de fraze șablon. Transferul oral de formule stereotipe nu are legătură cu arta traducerii, a cărei dificultate atinge apogeul o dată cu nevoia de a reda texte literare sau filosofice. (Ce se întîmplă astăzi cu programele digitale de traducere automată a bucăților literare e un masacru estetic ce adeverește ideea lui Schleiermacher: traducerea cere un vodevil al expresiilor, nu transplant spontan de calupuri lexicale).
În mintea neamțului nu există decît două moduri de a traduce: unul în care îl pui pe autor să îmbrace haina limbii în care e tradus, alta în care îl pui pe cititor să se scalde în apele limbii de origine. Cu un exemplu dat de Schleiermacher, sau îl pui pe Tacitus să scrie ca și cum ar fi scris de la bun început în germană, caz în care îl modifici pînă la a-i altera topica, prozodia și asocierile de idei, sau îi preiei tiparul formulărilor spre a le reda cît mai arheologic în limba germană. Primul caz îl consideră a fi imposibil: nimeni nu poate traduce un autor în așa fel încît să pară că a scris de la început în limba de împrumut. Exact ca în transplantul de organe, orice înlocuire lexicală suferă de un grad de inadecvare imunitară. În cazul traducerii, fiecare limbă are „imunitatea” ei, adică pînza sintactică de chichițe, ticuri și aliterații cu neputință de prins în alt idiom. Tacitus, scriind direct în flexiuni germane, nu ar mai fi istoricul pe care îl știm.
Rămîne atunci a doua posibilitate: păstrezi tiparul original adaptîndu-l la calapodul limbii de împrumut, situație în care cititorul e pus în fața pînzei inițiale a lexicului original. Rezultatul e un hibrid în care nuanțele latinești ale lui Tacitus prind pojghița cadențată a limbii germane, cititorul avînd de-a face cu un Tacitus care se exprimă decent, dar fără strălucire, într-o limbă scrobită. E o faute de mieux într-o situație de clenci tălmăcitor.
Schleiermacher este adeptul fidelității față de textul-matcă, cu păstrarea cît mai mult posibil a formei de bază. Neamțul nu spune niciunde că adevăratul traducător e cel care își știe foarte bine limba nativă, fie și numai pentru împrejurarea că, în vremea lui, condiția era subînțeleasă: traducerile nu erau făcute decît de filologi de rasă, care, pe lîngă stăpînirea propriei limbi, știau din gimnaziu latina și greaca. Mai tîrziu, Willamovitz-Moellendorf va împărtăși aceeași opinie: devoțiunea față de original trebuie să întreacă pofta de a plăsmui licențe inspirate, și de aceea, în ochii lui, Nietzsche era un exeget prost, al cărui imbold de interpretări colosale îi deforma grav pe tragicii greci. Pe Nietzsche numai de lipsă de talent nu-l puteai învinui, atîta doar că fidelitatea lui față de surse era infimă.
Cu toate că Schleiermacher nu face distincția între spirit și literă, sau între formă și conținut, neamțul apără varianta devoțiunii față de formă. Atît cît se poate, litera sursei (topica, prozodia, locuțiunile verbale) trebuie păstrată, chiar dacă nimeni nu o poate respecta pînă la capăt. Chiar dacă imitațiile și parafrazările nu sînt de dorit în actul traducerii, de ele nu poți scăpa. Prin urmare, la el nu avem de-a face cu dilema clasică – păstrăm spiritul și trădăm litera? –, ci cu o aporie: trădînd litera, trădăm implicit spiritul limbii, caz în care traducătorul e creatorul unui text nou al cărui tipar nu poate fi suprapus la indigo peste cel original. Traducerea nu e transpunere de echivalențe în oglindă, ci plăsmuire de sensuri inedite. Niciodată cititorul unei traduceri nu dă nas în nas cu gîndirea autorului, ci doar cu o verigă intermediară între două universuri străine unul altuia, caz în care persoana traducătorului e ca un fachir cu spiritul în șpagat, asemenea unui răstiginit în a cărui minte două limbi se apropie fără să se atingă, dificultatea fiind ca saltul dintr-una în alta să se facă fără sincope. Ceea ce înseamnă că iscusința traducătorului stă în subterfugiile de expresie cu care știe să-l aducă pe cititor cît mai aproape de textul-matcă.
Tot ce i se cere traducătorului e să facă o parafrazare cu grad minim de alterare a formulei inițiale, grija lui nefiind aceea de a spune același lucru cu alte cuvinte (posibilitatea de a reda același conținut în altă formă e exclusă de neamț, potrivit credinței că nici o traducere nu coincide cu originalul, nici în formă și nici în conținut), ci de a transmite impresia pe care originalul i-a provocat-o.
Așa se face că toate dihotomiile (autor-cititor, formă-conținut, literă-spirit) pe care le sugerează actul traducerii trebuie înlocuite cu o triadă: autor-traducător-cititor, poziția de mijloc a traducătorului arătînd cît de însemnată îi este vocația. El este precum un grădinar care sădește o plantă pe un sol străin, căznindu-se ca planta să trăiască în măsura în care solul e îndeajuns de bine lucrat.
Plin de ambiguități care îngreunează lectura, Despre feluritele metode de traducere e orice, dar nu un text facil. Probabil că tocmai aceste noduri echivoce explică ecoul pe care l-a avut în posteritate, receptarea mergînd pînă la a-l socoti drept act fondator al teoriei traducerii. Începuturile unei discipline nu trebuie musai să fie clare, cum nici prelegerea lui Schleiermacher nu este.