Dezvăluirea istoricității

Dintre sursele blocajului scriitorilor, cea mai însemnată, în timp, va fi fiind cea legată de subiect. Fără o poveste în cap, mulți autori nu pot așterne cuvinte. Printre puținii privilegiați, cu antidot la starea de încremenire, Dan Stanca dă senzația că poate scrie mult și bine, unica opreliște fiind timpul. Firește că, nepregătită, receptarea amendează energia, ca și cum o stranie inflație creatoare dăunează mai mult decât e cazul. Nu e de mirare că autorul și-a asumat rolul de călugăr alb, cel care trăiește în societate cu toate datele unui pustnic. Starea lui de excelență a trecut din angoasă, dezamăgire și resemnare în cea de revelație. Opera se definitivează indiferent de așteptările tactice.

Dar care e secretul antidotului său la celebrul blocaj al scriitorului? Dan Stanca găsește în istoria noastră momente simbolice adeseori uitate, dar care, pentru proiectul și viziunea lui romanești, capătă semnificații suplimentare. Cum se întâmplă, de pildă, și în cel mai recent roman, Adio, România, unde manifestația promonarhistă din 8 noiembrie 1945, aproape uitată, devine o bornă a istoriei; debutată ca o celebrare a regelui, onomastica din Piața Palatului derapează repede într-o revoltă stinsă brutal de forțele guvernului Petru Groza. Zeci de morți și răniți și peste o mie de tineri încarcerați pentru mulți ani au stat mărturie debutului totalitarismului. Altceva decât celebrarea reține Dan Stanca de aici. Anume, data nu anunță doar ziua de naștere a regelui captiv; pentru unii manifestanți, ziua prăznuiește Soborul Sfinților Apostoli Mihail și Gavril. Așa încât, pentru tineri precum Brutus Nicoară, adunarea n-are cum să piardă un sens mistic, căci se prea poate ca cerul să ofere semne, acoperit de concretizarea unei forțe spirituale. Cu alte cuvinte, momentul e prielnic unei înaripări, o stare de transcendere individuală. Numai că în aliajul de întuneric și lumină, realitatea funcționează după principii obscure. Ucis în toiul evenimentelor, Brutus Nicoară transmite fiului Leopold și nepotului Teofan ceva din sentimentul unei fatalități misterioase care se manifestă ciclic doar în indivizi ce trăiesc anacronismul cu patimă ascunsă. Adio, România este povestea destinului eredității ascuns în fatalitate. Deloc o infirmitate, cât un haos identitar ce se va dovedi inițiatic și vizionar, revelator.

Probabil că Dan Stanca a transformat fatalitatea în sens atunci când a înțeles, pe urmele lui Cioran, că individualitatea însăși este fatalitate; mai mult, cum spune filosoful, este destin, unul închis în chiar sâmburele vieții. Plastica apreciere a lui Cioran capătă în sistemul filosofic al romanelor lui Dan Stanca unul dintre sensurile labirintului hierofanic. Multiple direcții duc, în fapt, spre același centru, numaidecât tragic, iar ajuns în fața viziunii, cercetătorul se dovedește un colecționar de ascensiuni, nu îndeajuns de credibile, nici armonizate pentru cititorul neinițiat – rămas, ca de atâtea ori, în urma mesajului. În Adio, România se înlănțuie profetismul cu distopia, ereditatea cu fatalitatea, toate în rama unei istoricități ce se întinde apocaliptic până în zorii post-istoriei.

Cine citește romanele lui Dan Stanca asistă la procese de dezindividualizare ce urmează, la întâlnirea cu vreun chip al fatalității, drumul invers. Construcția nouă a individualității va avea de-a face cu o distincție între rațiune și intelect, în termeni kantieni. În proza lui Dan Stanca, individualitatea măsoară, pe de-o parte, istoria și fatalitatea, de cealaltă, fenomenul și reprezentarea. Cum aminteam, cititorul poate ezita în fața sensurilor, iar autorul invită la relectură și contextualizare. S-ar zice că cititorul de azi n-are intuiție, în sensul lipsei preocupării și a concentrării, prin urmare, cum zice Steiner, neavând intuiție, el nu poate dobândi experiențe. În toate cărțile lui Dan Stanca asistăm protagoniști aflați în fața experienței ce promite, de la intimitate la cosmic, proporții apocaliptice. În Adio, România, el rescrie scenariul ca și cum am citi o tragedie shakespeariană. Striviți de sentimentul fatalității, eroii lui Dan Stanca nu posedă zone de confort. Istoria secolului trecut nu-i departe, nici nu intimidează. Pentru ei, tulburarea istorică și vascularizarea mistică a societății conțin sensuri într-un sistem încă nedescifrat.

Adio, România debutează sub semnul ratării, ca în atâtea alte romane semnate de autor. Familia disfuncțională, depresia în cuplu, înstrăinările și dizarmonia instalează o atmosferă domestică aproape irespirabilă. Familia profesorului de română Horia Pogoneanu staționează în zodia nefastă a autodistructivului. Numai fiica Alma, condamnată la anormalitate, se apropie de tată tocmai când el se distanțează. Își va uni interogațiile cu Teofan Nicoară, aflat la rându-i în raportări fragile la modele ereditare și ideea de „copil postum”. De asemenea, obsesia substituirii creează intrigi existențiale, iar ele se vor ramifica în altele, cu potențial metafizic tot mai tensionat. Manuscrisul lui Horia Pogoneanu – ce dă și titlul romanului – e produsul unei lucidități apocaliptice, iar fundațiile lumii, așa cum arată ele astăzi, de la proiectul european la cel de țară, n-au rezistență. Neprihăniți, urmașii caută monahismul ca un ultim refugiu, însă deziluzia sau miracolul îi exilează în viețuire creștină în chiar societatea demonizată. Totodată adepți și alimentatori ai fatalității individuale, protagoniștii se mișcă în destin cu patima ființelor tragice.

În toată proza lui Dan Stanca există indivizi ce legiferează calea sustragerii din realismul naiv, cum îi spune Steiner. Iar dacă ceea ce percepem direct e și real, găsim raporturi metafizice în aspectele derizorii ale istoriei și societății. În post-istorie, cu mănăstiri golite și desființate, cu credincioși fugiți peste hotare și jocuri strategice reluate, cu un cutremur ce vine după ce e mereu anunțat, toate anunță semnele spiritualității pe dos și a pseudoinițierii – reclamate de Guénon. Dan Stanca judecă sistemul revelator prin amestecul de adevăr și efortul despărțirii de natura inferioară.

În interiorul creștinismului esoteric, ideea înaripării e realitatea ce imprimă, totodată, narațiunii și un strat detectivistic. Dacă Hamlet se află sub aura unui ceas al duhurilor și comunicarea cu morții e posibilă? Nu cumva trăim ca altcineva, la fel cum diavolul se substituie lui Dumnezeu? Sunt intrigi liminare, ce se vor topi, rând pe rând, în interogații superioare. Dacă Alma trăiește, așa cum spune și numele, ca un suflet întrupat, Teofan – de asemenea predestinat etimologic – vine dintr-o familie în care femeile sunt intelectuale, ba mătușa Tiberia – închinoviată sora Teofana, moare ca o martiră de Înviere, iar bărbații se implică în sensul istoriei: bunicul Brutus, profesor de latină – împușcat la manifestările promonarhiste din 1945, unchiul Vitellius – ucis în noaptea cuțitelor lungi după ce se lăsase sedus de legionari, tatăl Leopold, profesorul de istorie, va fi ucis la Revoluția din 1989. Împreună, Teofan și Alma traversează literaturizarea vieții din ipostaza Hamlet-Ofelia și reiau modelul generic Vitellius-Tiberia, mizând pe mântuirea reciprocă. Evenimentele de la Mănăstirea Vladimirești au valoare mai degrabă apocaliptică, chiar dacă vechiul duhovnic vizionar, Ioan Silviu Iovan, va fi continuat de un altul (Irineu). Nu mai puțin elaborat rămâne sentimentul literaturizării mitului fatalist, iar Teofan parcurge, simultan cu experiența mistică, modelul din Craii de Curtea-Veche, cartea sa preferată, identificând în tipologiile protagoniștilor din romanul lui Mateiu Caragiale înlănțuirea destinului propriei familii. Apoteotic, finalul adună reziduurile istoriei, inversând analogiile și atribuind evacuări din profan prin posibilitatea miracolului. Întreaga proză a lui Dan Stanca ilustrează conflictul dindărătul pereților de sticlă ai realităților. În universul lui romanesc, salturile ontologice întâlnesc la tot pasul încremenirile extatice, magnetismul frontierelor intime se confruntă cu intensitate, în vreme ce starea de veghe va fi resorbită, iar indivizii trec un prag elementar, din natură în antinatură. Despre toate acestea vorbește Adio, România, un roman epifanic și parabolic, în care protagoniștii se zbat într-o încordare interioară ce se arată imposibil de îmblânzit. Romanul se alătură seriei consacrate istoriei ultimului veac, recuperând misterele cele mai adânci în momente banalizate de discursurile oficiale.

Dens și captivant, un thriller epifanic, Adio, România conturează haosul din istorie și istoria din miracol.