scriitori israelieni de limbă română
După cîteva romane cu succes de public și la critica de întîmpinare, Francisca Stoleru tipărește acum o carte de proze scurte, Glasul roților de tren (Editura 24: ore, 2019), folosind o „convenție” narativă de lungă tradiție; au toarea transferă „sarcina” cărții lui Tamar din Naharia, studentă la Tel Aviv, care, cinci zile pe săptămînă, face naveta cu trenul, se amestecă în „lumea pestriță și pitorească” – oameni de afaceri, tineri lucrători în high tech, pensionari, studenți, secretare, bunici, tineri și tinere în uniformă, soldați dornici să ajungă acasă pentru două zile, copii – o lume plină de povestitori, fiecare cu „bagajul său de amintiri, de trăiri”, cu personaje și întîmplări de ieri și de azi, cu povești pe care Tamar le înregistrează pentru „colecția din minte”, în orizontul unui proiect ce prinde contur cu fiecare zi petrecută în compartimentul „vrăjit” al trenului: „Mă gîndesc că odată și odată, poate după terminarea studiilor, voi scrie un volum de proză scurtă, avînd ca temă aceste subiecte auzite… din mersul trenului”, spune Tamar în Prolog-ul cărții. Între povestirile călătorilor o interesează, înainte de toate, cele „redate în românește” de emigranți repatriați „pentru a fi siguri că nimeni nu va înțelege”; Tamar, care a învățat limba română „de la ma ma”, înregistrează aceste istorisiri, transformînd subiectele auzi te în schițe, crochiuri, eboșe ale unor tipologii, contururi de ti puri comportamentale – o lume foarte diversă, în fapt, lumea însăși care, iată, se adună într-un compartiment de tren, în atmosfera sa „vrăjită”, într-un „tărîm de poveste”.
Textul care deschide seria celor paisprezece subiecte auzite în trenul navetei sale se circumscrie prozei pe care aș numi-o document al memoriei colective; Taina Hildei relatează un episod al Holocaustului; Hilda și fetița ei, Perla, de nouă luni, mama și sora sa, Tonia, se află într-unul din con voaiele morții din cel de-al Doilea Război Mondial, ale evreilor de portați, siliți să străbată, în marș forțat, stepa ucraineană în 1941, spre lagărul de la Rîboveți: Hilda și istoria ei tragică se regăsesc în drama personajului colectiv, a „gloatei” informe, neantizînd individul, strivindu-l pînă la atomizare: „Tălpile se înfun dă în clisa groasă, neagră și rece ca gheața. La fiecare pas, nu știi dacă vei reuși să scoți piciorul încălțat, sau gheata va rămîne prizonieră în capcana udă și lipicioasă. De opt zile fac acest drum. Gloata înaintează cu viteza melcului. Cîți or fi? Două mii? Două mii cinci sute? Greu de știut. Pășesc liniștiți, fără vlagă, folosindu-se de ultimele puteri. Deasupra mulțimii plutește doar un murmur, un freamăt, întrerupt din cînd în cînd de țipătul sau plînsetul vreunui copil. Sunt păziți pe flancuri de soldați îmbrăcați în mantale groase de iarnă, încălțați cu bocanci solizi și înarmați cu puști amenințătoare. Mărșăluiesc de la prima lumină a zilei și pînă la lăsarea întunericului; cînd se opresc, se așază pe cîte o valijoară sau pe un rucsac și încearcă să-și astîmpere foamea și setea cu cîte un cartof sau morcov crud scos din pămîntul de pe care roadele nu apucaseră să fie strînse și cu apa de ploaie adunată în cănile găsite prin fundul unui rucsac. Apoi adorm osteniți și… flămînzi”. În lagăr – un teren enorm, înconjurat cu sîrmă ghimpată, cu rînduri de barăci fără geamuri și uși –, Hilda începe, în ianua rie 1942, un jurnal unde notează toată drama celor fără scăpare și fără orizont, scoși la cules frunze de tutun, înfometați, condamna ți la moarte prin inaniție și boală: ciupercile din pădure, adesea otrăvitoare și carnea unor ciori vînate cu praștia sînt „aperitivul’ și „friptura” de fiecare zi; în martie 1943, Hilda povestește moar tea fetiței sale, într-o imagine cruntă, de un naturalism crud, pe cît a fost viața oamenilor din lagărul de exterminare: „Perla nu mai este. Eu nu-mi amintesc cînd mi-au luat-o din brațe, nu știu unde au îngropat-o. Nu știu ce s-a mai întîmplat în toate aceste săptămîni. Totul mi s-a șters din minte. În urmă cu două zile, m-am trezit din delirul meu. M-am regăsit strîngînd la piept o păpușă, o biată păpușă de cîrpe. Nu știu ce suflet milostiv mi-a pus-o în brațe, poate mama, poate doam na Hartingher, poate Tonia. O legăn ușor și îi cînt vechiul cîntec «Rojinchealăh mit mandlăn». «Stafide și migdale îți voi cumpăra, /Dormi, dormi, fetița mea…»”: această păpușă de cîrpe care o în locuiește la pieptul mamei pe Perla este taina pe care Hilda, supra viețuitoare a Holocaustului, o dezvăluie pentru Tamar, în atmosfera relaxată a unui cămin din Haifa anului 2003. Taina Hildei e un film documentar, în fond, proza rostogolind într-o logică fără cusur ima gini cinematografice care documentează unul dintre subiectele cele mai tragice din istoria noastră recentă.
Mai multe proze ale volumului se plasează la limita fantasticului și fantasmagoricului, în aburul ma giei, în dialogul pe care cei vii îl poartă, în anumite momente, cu cei dispăruți; astfel, în Acordeonul, se povestește istoria unei fa milii de emigranți evrei din Birobidjan („regiunea autonomă evreias că” a „tovarășului” Stalin), iar monologul interior al protagonistei e secționat de dialogurile purtate „aievea” cu părinții trecuți la ce le veșnice; în Cînd îngerii se distrează, un milionar ciudat, Thomas Natansohn, lasă un testament la fel de bizar (casa splendidă de pe stîncile Carmelului și un milion de dolari celui care găsește un bilet în buzunarul hainei date unui telal, negustor de vechituri: fericitul e un evreu rus, repatriat de la Moscova, care își primeș te averea în „tumultuoasele cascade de rîs șugubăț” al lui Thomas Natansohn, „cu aripi de heruvim”, aflat „pe marginea dantelată a unui nouraș alburiu”); în Datoria de onoare, nepoata își visează bunica după ce îi va fi plătit cu un buchet de flori pus pe mormînt datoria de cincizeci de șekeli, vorbește cu ea și, drept dovadă a întîlnirii lor, Noga va găsi pe perna patului broșa cu „fluturașul de aur cu aripi de email” a bunicii Mali; Dalia din O lumină în noapte, stagiară la un spital din Haifa, își întîlnește mama dincoace de moarte pentru că, iată, „se spune că în ziua comemorării, sufletele vin să se întîlnească cu cei vii, cu cei dragi” și, pentru ca această întîlnire să aibă loc, trebuie aprinsă o lumînare și îm prăștiați cîțiva trandafiri roșii la mormînt; Adina din Verigheta îl revede pe Sandu, soțul demult plecat în lumea celor drepți, în amintirea unor scene tandre de altădată; și tot astfel, Talya din O rază de soare își reîntîlnește tatăl care „nu mai e cu noi de cîțiva ani”, în ajunul nunții sale cu Nir.
Acestor proze care constituie în bună măsură sumarul din Glasul roților de tren –, iar „rețeta” lor e dezvăluită în proza O întîmplare ciudată: „Există uneori în viață momente, situații, întîmplări care se găsesc la limita dintre ade văr și fantastic, care cu greu pot fi încadrate în realitate. Și atunci, nefiind în măsură să le găsim o explicație logică, le etichetăm drept stranii, ciudate și lăsăm să plutească asupra lor acel semn de întrebare rămas deocamdată fără răspuns” –, li se adaugă cîteva exerciții de stil care dau farmec volumului Franciscăi Stoleru; fixează contur final unei cărți admirabile cîteva amintiri din stu denția de la Iași (Balada studentului grăbit, Un talisman original), o poveste de dragoste sub dogoarea soarelui Levantului, scrisă de o altă Șeherezadă (Romanță orientală), cîteva tipuri umane selecta te de prozatoare în bazarul de vechituri din „orașul de jos” (româ nul Iancu, negustor de haine vechi în țară și la Haifa, marocana Mazal, bulgarul Simantov, rusul Serghei din Cînd îngerii se distrează), umorul fin, luminos (Un Don Juan moldovean) și umorul negru (Un mesager al lumii de apoi) și, mai ales, evocarea orașului Haifa care, pentru Francisca Stoleru, nu e numai un loc, ci un sentiment, o metaforă a ființei interioare, spațiul de identificare a acesteia, acasa sa.
Aici, la intersecția atîtor cultu ri, aproape de corabia marinarului Sindbad, Francisca Stoleru aduce „aromele balcanice” pentru a le amesteca „cu sarea Mediteranei, cu parfumurile Arabiei, cu mirodeniile Orientului cel adevărat”, în foșnetul mătăsos al celor o mie și una de nopți.