Molly universalis

Cartea O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, încercarea lui Mircea Mihăieș de a înțelege „felul în care funcționează mintea unei femei”, cea a personajului Molly Bloom din romanul Ulise, de James Joyce, nu trebuie înțeleasă drept o prelungire a masivului Ulysses 732. Romanul romanului. Ar fi atât o eroare, cât și o nedreptate. Există o diferență fundamentală de metodă și, în mare parte, de conținut. Cartografierea meticuloasă a coordonatelor romanului lui Joyce, prin propunerea unei narațiuni circumscrise textului inițial, bine ancorată din punct de vedere cronologic, este înlocuită aici de scanarea scrupuloasă a unei minți. E drept, e vorba de mintea unui personaj, Molly Bloom, însă asta nu reduce deloc din amploarea efortului critic și din originalitatea lui.

De o unicitate incontestabilă, demersul lui Mircea Mihăieș funcționează pe multiple paliere. Subtila ironie ascunsă în miza cărții, expusă răspicat încă din deschiderea ei, lasă loc, treptat, unui efort critic de o mult mai amplă intenționalitate. Cititorul se află în fața unui veritabil evantai critic, desfășurat atât pe orizontala, cât și pe verticala textului. E o necesitate impusă chiar de către natura dinamică a personajului. Mircea Mihăieș inițiază o incursiune în anatomicul, psihologicul, socialul și cultura personajului, dar și în laboratorul de creație al scriitorului irlandez, nu neapărat pentru a edifica o teorie cu privire la romanul lui Joyce, ci pentru a decortica o lume, pentru a înfățișa mecanismele de o neîndoielnică complexitate ce stau la baza reprezentării minții uneia dintre cele mai contrariante ipostaze feminine din literatura universală.

Plecând de la ipoteza că opera lui Joyce e atât răsturnare parodică, cât și disoluție modernă a mitului lui Ulise, Mircea Mihăieș intră în fibra pielii textuale a noii Penelope prin dorința de „reabilitare a unui tip de analiză pentru care literatura nu e doar un pretext al «criticii de gen», ci însăși rațiunea de a exista.” Realitatea textuală este în permanență în centrul analizei, în detrimentul pozițiilor critice, deseori cu o vădită încărcătură ideologică. Spre deosebire de marea masă a practicanților scrisului academic, care preferă să înregistreze migălos diverse poziționări cu privire la materia sondată pentru ca, mai apoi, pe această bază, să construiască o perspectivă critică proprie, Mircea Mihăieș adoptă o metodă care vine din altă direcție. Subtitlul cărții trimite direct la acest aspect: metoda este cea a romancierului, care îmbrățișează realitatea (textuală, de această dată) pentru a o trece prin propriul filtru și, în cele din urmă, a resuscita textul-sursă prin trasarea coordonatelor unor noi lecturi: „am decis să rămân între zidurile literaturii ca generatoare de sensuri, dar și de viață.”

În mare măsură, „epica” lui Mircea Mihăieș se concentrează asupra ultimului capitol al romanului lui James Joyce, însă au loc și periodice ieșiri în extra muros pentru clarificări de natură istorică și culturală, necesare efortului de reconstruire a mentalității unei epoci. Capitolul „Penelope”, din care se întrupează în cea mai mare măsură personajul Molly Bloom, devine motorul care va propulsa mecanismul analitic. Demnă de semnalat este capacitatea autorului de a lectura critic la un nivel superior mărcile textuale; el nu citește atât unitățile semantice, cât pagini întregi: „Pagina de carte e extensia unui laborator cerebral surprins în momente de maximă activitate.” Mircea Mihăieș demonstrează că, aidoma personajului Molly Bloom, construcția textuală a lui James Joyce este o instanță capabilă de a forța însăși limitele percepției. Corpul textului este, de fapt, corpul lui Molly Bloom, scrutat din toate unghiurile, iar instanța auctorială este transferată direct personajului, însă cu o adăugire de o importanță capitală: „vocea aparține minții, nu organului fonator al personajului.” Astfel, sunt dărâmate toate barierele, lăsând loc liber expunerii „celor mai îndrăznețe, nesăbuite, prostești, extravagante, smintite, iraționale, delirante, caraghioase, burlești, pompoase, imprudente, obscene, lirice, încântătoare, nostalgice, fastuoase, sublime gânduri din mintea unei femei surprinse vreodată de literatură”, pe care Mircea Mihăieș le ordonează și le dispune în lumina potrivită pentru a înfățișa amploarea construcției joyceene; mintea lui Molly Bloom e, de fapt, o lume întreagă, un univers în aparență fără reguli, însă cu mecanisme fine, care îl propulsează spre edificarea unei poziții asupra existenței în ansamblul ei.

Urmând structura de aisberg a operei lui Joyce, în care semnificațiile pot fi regăsite deseori adânc sub suprafața atent lucrată a textului, Mircea Mihăieș demonstrează cum romanul unor bărbați aflați în derivă într-un oraș aflat la răscrucea istoriei devine, în cele din urmă, romanul unei femei pe deplin stăpână asupra universului ei, care, ironic, este restrâns în roman la perimetrul propriului pat. De aici survine și fascinația pe care cititorul de ieri și de azi o poate resimți față de Molly Bloom: este o femeie neobișnuită, dislocată din timpul ei, în ciuda faptului că este, neîndoielnic, un produs al acestuia. Practic, Molly Bloom este personajul cu cele mai pronunțate valențe universale, atemporale, din întregul roman, „nu doar un pol de atracție, de interes general, ci precondiția însăși de existență a acelei lumi”.

Astfel, Mircea Mihăieș demontează cu succes unul dintre clișeele cele mai înrădăcinate cu privire la opera lui Joyce, în care capitolul „Penelope” a fost redus la un simplu apendice al cărții, iar personajul feminin ar fi unidimensional, marcat de un apetit sexual ridicat și cam atât. Nimic mai fals. Mircea Mihăieș constată că, în esență, Molly Bloom este reprezentativă pentru majoritatea femeilor de aceeași vârstă și stare socială de la începutul secolului XX: nu este la curent cu situația politică a Irlandei sau cu evenimentele internaționale, are probleme cu matematica, nu stăpânește tot timpul sensurile cuvintelor pe care le folosește și preferă literatura pornografică. Însă ceea ce este cu totul original la acest personaj este remarcabila capacitate de acumulare a detaliilor din jur; percepția ei funcționează sub forma unui radar care, mai apoi, prin intermediul „vocii minții”, interpretează și livrează „memoria unei umanități ce oscilează între dorință, amintire, regret și suferință.” Mai mult decât atât, este pe deplin conștientă de limitările ei și de firul subțire pe care pășește în păstrarea propriei autonomii: „Ea are revelația graniței fragile care desparte atotputernicia de nimicnicie. Deplângând condiția femeii, intu iește că e puternică atâta vreme cât profită de slăbiciunile bărbatu lui, satisfăcându-i fantasmele sexuale ori domolindu-i nevrozele.”

Această acumulare graduală a gândurilor și senzațiilor, urmată de reprezentarea unei lumi prin puterea unei voci interioare trădează evoluția personajului Molly Bloom și traiectoria ei ascendentă în arhitectura cărții: „Aș avansa ipoteza că Molly Bloom nu se încadrează de la bun început într-un arhetip, ci sfârșește prin a fi unul.” Altfel spus, ea este mai mult decât Penelopa modernă, soția lui Leopold Bloom, acest Ulise al modernității. Molly Bloom devine instanța maternă pentru un întreg univers, Geea în varianta James Joyce, care (în)ființează o lume prin înșiruirea cuvintelor în propoziții și fraze de o certă atemporalitate: „Pur și simplu, își exercită, asemeni unui suveran, puterea dobândită prin forța cuvântului.”

În ciuda unei cufundări aproape complete în materia textuală, adică în mintea lui Molly Bloom, Mircea Mihăieș reușește să mențină o distanță prudentă față de subiectul sondat și nu cade într-o capcană pe care o detectează la alți critici ai operei lui Joyce, care consideră că „e nevoie, cred, de un om ce are capacitatea imaginativă de a gândi și a simți ca o femeie, de a trăi în pielea unei femei și, poate, în ochiul minții sale, de a fi o femeie”. Mircea Mihăieș se distanțează abil față de astfel de abordări, pe care le sancționează ca atare: „Frumos înșiruite în pagină, astfel de afirmații au un singur neajuns: nu pot fi probate în niciun fel. Theodore J. Jacobs, pur și simplu, ca mulți alți comentatori, ficționalizează pe marginea unui subiect de care e îndrăgostit.”

La finalul lecturii volumului lui Mircea Mihăieș, evantaiul este complet desfăcut. În acest punct devine evident faptul că în mintea lui Molly Bloom s-a concentrat o polemică milenară, desfășurată cale de secole și rezolvată, în cele din urmă, printr-un compromis. Capitolul final al romanului marchează o victorie: „Nu e vorba aici de înțelepciunea tradițională care susține că toate neînțelegerile maritale își află tămăduirea în pat. Semnificația e restabilirea ordinii, păcii și armoniei universale. Zguduită în străfundurile sale, conștiința omenească și-a recăpătat echilibrul prin asumarea neambiguă, chiar sfidătoare, a corporalității și sexualității.”

Printr-un stil întru totul seducător, lui Mircea Mihăieș îi reușește un lucru extrem de rar și de prețios: transformă hermeneutica într-o narațiune cu aparența simplității, însă cu adâncimi care coboară în cercuri concentrice spre resorturile fine ale textului lui James Joyce. Surpriza din final, în care Mircea Mihăieș „împrumută” vocea minții lui Molly Bloom pentru a pune punctul final al volumului, dă măsura completă a unui talent și a unei originalități de netăgăduit, care transcende granițele non-ficțiunii.