Critică de vârf

S-a observat la componenții generației 80, fie ei poeți, prozatori sau critici literari și eseiști, un hiatus creativ și editorial în primul deceniu postcomunist (la unii dintre ei și mai mult timp). După un debut, apreciat, înainte de 1989, ce-l înscrisese pe autorul respectiv în categoria tinerelor speranțe ale genului, anii libertății de după Revoluție au adus, în biografia scriitorului sau criticului „optzecist”, mai degrabă o manifestare de ordin publicistic și gazetăresc. Departe de a mai constitui o formă de expresie, printre altele, publicistica a „înghițit” și a substituit restul activității scriitorului, deplasându-i centrul de greutate de la harta propriilor proiecte și motivații profunde la o agendă a zilei cu indice de perisabilitate.

În acest tablou al unei generații, Mircea Mihăieș figurează la capitolul excepțiilor. În pofida unei activități publicistice îndelungate și ritmice, și inclusiv pe durata unor angajamente instituționale presupunând uzură birocratică (mă refer la cei șapte ani în care Mihăieș a fost vicepreședinte la Institutul Cultural Român), criticul s-a împărțit cu succes între catedra universitară, cu domeniul ei de specializare, și subiecte de cercetare ori teme de analiză pe un arc de cerc impresionant. De la Faulkner la Leonard Cohen și de la „cărțile crude” la „istoria lui Corto Maltese”, critica lui Mihăieș s-a configurat, cu exactitatea unui ceas elvețian și cu eleganța stilistică păstrată chiar și în pamfletele politice, în cele mai variate contexte analitice. Ultimii ani au adus în bibliografia universitarului timișorean ceea ce se poate numi o formă de critică „monumentală”. După uriașul tom Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), care însumează 996 de pagini format mare, fără capitolul de referințe critice, autorul „recidivează” prin O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei, de 500 de pagini (din nou, fără socotirea celor cu referințe bibliografice); și anunță, pe clapeta coperții I, cu un anume sadism, că „lucrează la o carte despre Finnegans Wake”.

Înțeleg prin critică „monumentală” nu neapărat un volum de mari dimensiuni, ce poate fi datorat și unui simplu grafoman, ci unul în care subiectul cercetării a presupus un efort documentar și analitic ieșit din comun. Oare câți angliști din spațiul nostru academic și din lumea literară autohtonă vor fi parcurs toate titlurile listate de Mihăieș la capătul exegezei sale despre Molly Bloom? Dar și bibliografiile expandate pentru impresionarea publicului neavizat sunt destul de frecvent întâlnite la noi, unde mimetismul și pretențiile nefondate și-au constituit deja o mică tradiție. Spre deosebire de „bibliografiștii” reali sau închipuiți, autorul își confruntă mereu interpretările cu cele ale predecesorilor, citează exact, cu trimitere la sursă, și se raportează fără complexe de superioritate (dar nici de inferioritate) la aserțiuni critice dintre cele mai diverse pe marginea operei lui Joyce. Iar diferența specifică marcată de Mihăieș trece și de acest nivel. Există destule cărți academice, oneste și informate, care fac dovada unei bune documentări în domeniu a autorului, cu o bibliografie vastă și un aparat de trimiteri, citări, parafrazări. Problema unora dintre aceste tomuri academice este că setul de trimiteri și citări devine un algoritm productiv, un fel de mecanism pornit la început și scos din priză la final, prin care „opera” criticului echivalează cu o întinsă compilație. Între citatele din alții, care se înșiră ca mărgelele pe ață, nu se vede tocmai firul propriu de originalitate. În O noapte cu Molly Bloom, dimpotrivă, Mihăieș oferă spațiu deopotrivă opiniilor anterioare, pe care le respectă, chiar și atunci când le infirmă, și unui parcurs interpretativ personal, în care contribuția sa este substanțială. Cu veritabil spirit critic, autorul urmărește detectivistic nu numai secvențele din capodopera modernistă a lui Joyce, ci și abundenta lor exegeză, confruntând la tot pasul ipoteze și „soluții” explicative, elemente mai vechi și mai noi de interpretare, decodificări și recodificări simbolice ale fascinantului continent prozastic purtând marca Joyce.

Să vedem un exemplu al acestei laborioase scotociri prin textul romanului scris de Joyce, ca și prin rafturile cu cărțile pe marginea lui. Dacă amintirile lui Molly Bloom din și despre Gibraltar sunt, în mod vădit, o contrapondere la viața ei în „anosta” stradă Eccles din Dublin, criticul nostru nu se va mulțumi cu sublinierea și reinterpretarea acestei opoziții între exuberanța mediteraneeană a unei tinereți pârguite și explozive și plictisul unei vârste, la Dublin, în care pielea eroinei „începe să arate aspră și îmbătrânită”. Mihăieș caută să reconstituie, pas cu pas, demersul creativ al lui Joyce, analizând tot ce apare în roman și în manuscris legat de subiectul Gibraltar; și, de asemenea, de ce marele prozator a plasat-o pe doamna Bloom, adolescentă, purtând pe atunci numele Marion Tweedy, sub soarele Gibraltarului, „într-una din extremitățile Imperiului Britanic”. „Totuși (întreabă Mihăieș), de ce a considerat Joyce necesar s-o aducă pe Molly din Gibraltar, și nu din vreuna din provinciile Irlandei – așa cum s-a întâmplat, în viața reală, cu Nora Barnacle, viitoarea lui soție?” (p. 238).

În paginile următoare, criticul citează, pentru a amenda, o interpretare-standard de studii post-coloniale, conform căreia Molly ar fi devenit „o reprezentantă cât se poate de convingătoare a identității colonizate actuale”. Cu aceeași eleganță neconcesivă, criticul subliniază inadecvarea interpretării ideologizante: „Gibraltarul există, așadar, în mintea lui Molly nu sub forma constructului ideologic – ea n-a fost nici ocupantă, nici ocupată în raport cu forțele politice și militare ale epocii. Gibraltarul ei e alcătuit îndeosebi din imagini și senzații – unele dintre ele de-o maximă intimitate.” (p. 241). După alte decriptări, pe această linie, criticul va trece de la rolul jucat de Gibraltar în traiectoria biografică a personajului feminin și în alcătuirea sa intimă la motivul pentru care Joyce a ales Gibraltarul, și nu alt spațiu, pentru nașterea, copilăria și primele impulsuri de feminitate și sexualitate ale viitoarei Molly Bloom. Mihăieș ia în discuție posibilitatea ca, prin acest trecut mai exotic al eroinei, apropierea dintre soția lui Joyce, Nora Barnacle, și Molly Bloom, personajul din romanul Ulise, să nu mai fie făcută. Mai plauzibilă i se pare însă criticului român completarea, prin acest trecut trăit la Gibraltar de Molly, a seriei de „echivalențe cu marele erou al Antichității”: „la Dante, Odiseu navighează printre Coloanele lui Hercule – adică promontoriile care străjuiesc intrarea în strâmtoarea Gibraltar. E o zonă în apropierea căreia se află și insula nimfei Calypso”. (p. 239). Excursul geografico-istorico-simbolic continuă în întreg capitolul Molly de piatră, Mihăieș considerând evocarea Gibraltarului de către Joyce ca fiind „vie, colorată, dinamică și convingătoare”, deși ținutul e „în mare măsură imaginar, cu multe date greșite, cu o sumedenie de erori de plasament”. Cum era de așteptat, ca și Sadoveanu al nostru, care descria minunat peisaje la care stătuse cu spatele, Joyce… n-a fost niciodată în Gibraltar: a folosit „câteva ghiduri și lucrări consacrate istoriei și geografiei acestuia”. Mihăieș le dă cuvântul cercetătorilor care au descoperit aceste ghiduri utilizate de Joyce și insistă asupra volumului Gibraltar, publicat de Henry M. Field în 1889, la Londra, și pus de un exeget (James Van Dyck Card) pe lista surselor de creație. Cu concluziile lui Van Dyck Card, în fine, Mihăieș e întru totul de acord, după ce măsurase cu atâta atenție validitatea interpretărilor anterioare în temă. Înainte de intrarea într-o nouă spirală analitică, autorul acestei cărți monumentale valorificând fiecare detaliu trage concluzia pe care o intuiam: „episodul Gibraltar nu contribuie prea mult la îmbogățirea profilului psihologic al lui Molly. În schimb, el oferă o deschidere spectaculoasă spre laboratorul de creație al lui James Joyce.” (p. 254).

Iată numai un fir din complicata țesătură hermeneutică a unei cărți în care Molly Bloom va fi văzută și disecată din toate unghiurile posibile, ca un mare personaj feminin trecut cu vederea (de alții) în multe pagini dedicate lui Ulise. Mihăieș a reușit să exploateze la maximum oferta de deschidere pe care textul lui Joyce continuă să o dețină, prin stratificarea simbolică a multor secvențe și, în același timp, prin reconfigurarea lor pe „orizontala” alambicată a romanului. Rezultatul este încă o carte de vârf în bibliografia unui critic „optzecist” atipic, una pe cât de muncită, pe atât de efervescentă, plăcută și stimulativă la lectură.