1. o pasăre care nu se aşază nicăieri pe pământ
dă ochiuri noi şi îţi invadează casa odăile
liniştea cu ghimpi de după-amiază
celulele singurătăţii
şi atunci
imaginezi o pasăre care nu se aşază nicăieri pe pământ
care deja îşi cântă triumful
asupra lacătelor din mintea ta
şi deja îi simţi peste faţă aerul foarte rece de sub aripi
dar ea miroase a paradis
dE v a St A t
de scurta ploaie de vară în care
şi-a strecurat fulgerul gândul că
toate acestea nu există
şi totuşi
ea cântă dintr-odată HâRâIT şi sacadat
şi dă în ţipăt amar
înainte să se dizolve
în aerul şi mai amar
când acidul cianotic al ploii i se prelinge pe gât
şi
penele îngreuiate de smog
cad
şi ea –
în lumina
din ce în ce mai întunecată şi rea –
e doar un semn runic al minții
i se mai aude cântecul-plâns laolaltă cu negreala
de pe suflete
cu praful stelar cristalizând
în focul
de pe fragii sălbatici –
şi cântecul-şoaptă e doar
pentru cei singuri şi fără scăpare
ca să le poarte
sufletele
printre
betoanele turnului mare
peste copacii morţi din faţa gării
printre găurile din plămânii lunii în descreştere
dar tu ştii că
din când când la hotarul dintre tine şi tine
dintre pasărea de luni şi pasărea de vineri
din alb cu alb iese câte un căpcân nemilos pe noapte
din negru cu negru iese luna
deja gravidă şi obosită pe uşa spitalului
cu ochiul spart scurs pe frunza de agavă
din sala de aşteptare
din visul tău
ies eu cu valizele pline cu nori cumulus şi greieri
de sticlă
şi pietricele de aruncat în căpcânii din căpătul străzii
dar am şi cireşe amărui
pătate de rouă pentru copilăria
care
aleargă în fundul gol
prin praful drumului
prin hrubele pustii ale memoriei
şi am şi ochi încă vii pe care s-a scris
cu spinul lui Kierkegaard
fără îndurare
textul înnegurării
pentru zile şi mai zdrenţuite ca astea
pentru pasărea care nu se aşază nicăieri
pe pământ
dar arde în jarul acestui poem pentru o mie de ani
2. cămaşa de gheaţă
şi vii acasă îmbrăcat / împachetat în cămaşă de gheaţă
şi târăşti după tine steagurile nimicniciei
pătate de aurul mincinos
al epopeii tale de doi bani şi un nimic
ai traversat
prin ploaia albastru-vânătă şi încărcată de smog
încă o dată labirintul
pe străduţe întortochiate care sfârşesc
în patul Lolitei
în copilăria ei cu pasărea dodo rănită
unde e tot mai frig e tot mai târziu
şi vii acasă
în scuarul pustiu la ora asta
cu pensiunile din care
pe tăcute
sunt scoase afară maţele şi petrecăreţii
împăiaţi deja în visuri
trei la un leu
cu ceainăria Madlen
plutind
pe un covor fermecat pe deasupra gării
în moarte
nu mai ştii pe unde ai umblat
în ce limbă ai vorbit cu Dumnezeu
despre greieri şi autostrăzi
şi lumi paralele în care
inorogul cel negru
se pierde-n oglinzi şi te va urmări
şi dincolo de oglinzi şi
nu va muri niciodată înaintea ta
şi sunt omuleţi acolo care nu-ţi seamănă dar îţi trăiesc în
locul tău
viaţa dată pe cartelă
şi ei
îşi ard zilele fără istorie
fără dragoste
şi nu mai au dorinţe nici viitor
fiecare răstignit pe bălegarul său
pe trandafirul crucii –
cârpacii unui vis prea abscons prea greu de
îndurat
prin ferestre lăsate deschise de ani
nu se vede nimic –
răsăritul de soare e mereu în altă parte
şi
nu vine nimeni
să te scoată
din
închisoarea
minţii
tale
II
pe linia orizontului – doar omuleţi de paie şi câlţi
încuiaţi în tăceri şi vinovăţie-
atât a rămas din visul unei nopţi de vară –
îşi duc în valize de tablă copilăria făcută ghem şi
încrâncenare
călătoriile dincolo de aici şi acum
scrise cu carioca pe asfalt şi cartoane
păpuşile vii jupuite de tom măcelarul
propriile vieţi schimbate pe o seringă cu esenţă
de
fericire la negru
acum doar
vântul îşi trage suflarea
prin case în ruină şi se zdrenţuieşte
pe covoare inexistente
în mii de funigei sonori –
da da
e vântul negru al nenorocului
izbind cu picamerul cu piciorul
în
strigătul tău în strigătul lui
în candelabrul castanului din capătul
străzii
care iată se stinge fără glorie
şi vii acasă împuţinat – ca un brad de
Crăciun
dus
fără prieteni făRĂ MuZicI
spre tăietorul din spatele blocului
după ce minunile şi-au pierdut aureola –
III
din verdele viu care s-a dus pe pustia neagră
cineva a strâns
un verde
amar amar cu ghimpi toxici poate pentru tine poate
pentru el
cineva
ţi-a şters aurul pufos de pe frunte de la
petrecerea
de la pub între zei câteva clipe
a şters
scrierea măruntă în care povestea ta a început să prindă
cheag –
şi începuse să plouă
mărunt
enervant
şi amurgul nu mai sfârşea
dar vine ceasul şi ceasul a venit şi nu eşti niciodată pregătit
pentru această întâlnire secretă –
tu cu tine însuţi
care eşti demult Celălalt şi Nimeni
