Mircea Mihăieș e o făptură de spaimă. Receptarea glacială, în cadrul anglisticii românești, a cărților sale formidabile despre William Faulkner, James Joyce și Leonard Cohen (trei scriitori exponențiali ai secolului trecut) e consecința nu atât a mediocrității funciare a specialiștilor noștri, cât a amplitudinii neobișnuite a cuprinderii interpretative a lui Mihăieș.
Aceasta, deoarece oricine altcineva care ar fi reușit să scrie o carte de peste 1000 de pagini, câte numără Ulysses 732, numai despre romanul Ulise (admițând că am fi capabili de această performanță), ar fi considerat, probabil, acest rezultat ca fiind îndeajuns.
Nu și Mircea Mihăieș. La numai trei ani după acel studiu monumental, el revine cu o nouă carte, de data aceasta, consacrată unui singur personaj al respectivului roman. O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei are „doar” 508 pagini, dintre care „numai” 8 ocupate de bibliografia utilizată în chip efectiv. E, orice s-ar spune, un demers exegetic desprins dintr-o altă lume critică și academică decât cea românească, în care o teză de doctorat de 200 de pagini și trei „studii” publicate în reviste „universitare” cu 4 cititori sunt suficiente pentru a-i conferi cuiva gradul de profesor și chiar răspunderea conducerii de doctorate.
Cei care au obiceiul de a scrie despre cărți fără a le citi ar putea spune că O noapte… nu avea de ce să presupună mari eforturi interpretative, întrucât Molly Bloom, subiectul ei, este un personaj al romanului Ulise, apărând (prin intermediul evocărilor altor personaje) în toate capitolele romanului și performând ea însăși un capitol – ultimul și, probabil, cel mai celebru, intitulat Penelope. Nimic mai fals. O noapte cu Molly Bloom nu este nici o continuare, nici o „reducere la scară” a analizei din Ulysses 732. Romanul unui roman: chiar dacă, în subtitlu, întâlnim aceeași vocabulă („roman”), este o altă carte. Despre altceva și scrisă altfel. Cu un alt bagaj critic și cu altă miză.
În critica noastră se atribuie destul de des unor studii calitatea de roman. Despre istoria lui G. Călinescu s-a spus (spre a fi minimalizată) că nu e o riguroasă descriere a istoricității fenomenului literar la noi, ci un roman în care personajele sunt scriitorii și cărțile lor, revistele și curentele literare. În plin mandarinat al structuralismului, Adriana Babeți și Delia Șepețean-Vasiliu au intitulat, de asemenea, fundamentala culegere barthesiană îngrijită în 1987, la Editura Univers, Romanul scriiturii. Despre multe alte biografii sau eseuri s-a spus, în anii din urmă, că ar fi scrise asemenea unor romane. Când are temei și nu e doar un fad compliment critic, comparația vrea să sugereze că studiul sau eseul respectiv e scris captivant, ca proza de ficțiune, iar nu plicticos, cum sunt îndeobște critica, istoria și mai ales teoria literară. Perfidia lui Lovinescu, menită să denigreze subtil Istoria literaturii române de la origini până în prezent, îi sublinia, fără să vrea, o calitate fundamentală: aceea de a fi furnizat o istoricitate coerentă, antrenantă, evoluției literarității pe amărâtele noastre meleaguri. Traducătoarele și interpretele lui Roland Barthes, la rândul lor, atrăgeau atenția – de data aceasta, conștient – nu doar asupra talentului literar incontestabil al criticului francez, ci și asupra unei realități a literaturii scrise sub influență structuralistă: dispariției autorului din discursul critic îi corespunde o reificare a ficțiunii literare însăși, care se dispensează de mimesis și devine o oglindire narcisistă a literarității goale. Mircea Mihăieș folosește vocabula în cu totul alt sens, iar cele două romane critice – Ullysses 732, respectiv, O noapte cu Molly Bloom – sunt, cum spuneam, total diferite ca factură. Primul e un roman „camilpetrescian”, în care capodopera lui Joyce e străbătută din trei perspective distincte: cea a autorului, cea a structurilor textului și cea a receptării. O noapte… este chiar un roman „joyceian”, construit pe structura de 12 capitole a lui Ulise. Cartea are 14 capitole propriu-zise, între care primul (Molly evantai) este o expunere de metodă, iar ultimul (Molly grande bouffe) are rolul de – cum spune însuși criticul – „linie întărită” a celor 12 capitole interioare: adevărate fațete ale „evantaiului” din care se alcătuiește incursiunea în mintea acestei femei de hârtie.
Asemenea romanului lui Joyce, nici romanul critic nu este „definitiv”, deși este regulat structurat. Sau, cu cuvintele lui Mircea Mihăieș însuși, „Nu există, așadar, o axă în jurul căreia se învârt elementele componente. Acestea, douăsprezece la număr, se deschid treptat, reprezentând segmente ce corespund temei sau perspectivei abordate. […] Imaginea completă este vizibilă doar la final, când evantaiul este complet deschis, lăsând să se vadă multicolorul desen.” Dar, cum evantaiul este mai mult decât suma fațetelor din care este alcătuit, la fel și interpretarea critică are nevoie de un „inel”, care prinde la un loc fațetele disparate și, prin pivotare, le desface (sau le strânge la un loc). Molly marea crăpelniță joacă acest rol, cu observația că Mihăieș, cunoscând în amănunt dedesubturile romanului Ulise, nu conferă ultimului capitol al interpretării sale altă funcție decât cea pe care o are, în roman, episodul performat de însăși Molly, Penelope. Adică nu rolul de a completa sau explica romanul, ci, cumva, de a-l împlini. De aceea, cititorii grăbiți, care vor proceda ca în cazul romanului și se vor repezi să parcurgă finalul, vor avea parte de aceeași dezamăgire. O noapte… e un studiu care nu poate fi rezumat și înțeles decât dacă îl parcurgi în întregime, de la cap la coadă, căci, modern fiind (iar nu postmodern), el are un duct și o dicțiune, iar în spatele epicului – de idei, în cazul de față – se ascunde și un manifest literar. Ca și Joyce, Mihăieș nu face doar analiza (portretul? psihanaliza? radiografia socio-culturală?) unui faimos personaj literar, ci ne livrează, în palimpsest, și o opinie clară despre critica literară, despre studiul academic și chiar despre ideile în vogă, în lumea umanioarelor de azi. Firește, scriind despre cele 12 fațete ale lui Molly, criticul scrie, inevitabil, și despre celelalte făpturi cu care Molly interacționează („armăsarul“ Boylan, cu care-l înșeală pe Leopold, Gerty concupiscenta, Bella Cohen, patroana de stabiliment din Nighttown ș.a.). Și mai ales despre Leopold Bloom, cel cu care Molly conviețuiește și de care se ciocnește. Romanul critic al lui Molly devine o insolită, nouă monografie a romanului, ba chiar a operei lui Joyce. Cum fațetele evantaiului reflectă lumea – cel puțin, lumea Dublinului din 1904 –, cartea lui Mihăieș devine (și) un caleidoscop cultural al acestei lumi irlandeze de început de secol.
Paradoxal, acest discret manifest critic este un îndemn la măsură și bun-simț ideatic. Mircea Mihăieș scrie, e drept, un studiu de peste 500 de pagini consacrat unui singur personaj, are o bibliografie imensă și, fără ostentație, respectă toate regulile comentariului literar acceptat în lumea academică de vârf. Însă, în subsidiar, după ce a dedicat ani și ani acestui proiect Joyce, după ce a citit sute de titluri și a examinat mii de observații critice, este ușor exasperat de neîngrăditele fantezii interpretative clădite în jurul lui Molly Bloom de diverse categorii de critici. De la feministe apelpisite la psihanaliști pentru care textul e un pretext și de la stilisticieni riguroși la neo-istoriști care refac climatul muzical al Dublinului anului 1904, în jurul lui Molly Bloom s-au construit o multitudine de interpretări, mai aproape, dar mai ales… tot mai departe de textul lui Joyce și de semnificațiile sale reale. Provocator prin profunzimea interpretativă, scris cu o vervă și un talent critic demențial, știind totul despre roman și despre nenumăratele contexte care se intersectează în el, studiul lui Mircea Mihăieș este, în același timp, și o restaurare a bunul-simț și a măsurii în exegeză. „Câteodată – spunea pilduitor Sigmund Freud – un trabuc este doar atât: un trabuc.” Un asemenea apel subtil la rațiune, la echilibru este O noapte cu Molly Bloom, altminteri, un studiu scris cu fantezie, cu libertate critică, de către un interpret care răspunde cu propria-i complexitate complexității reale a personajului. Molly este un personaj ieșit din comun, una dintre cele mai complexe femei din literatura universală, dar este, în cele din urmă, doar un om (de hârtie, repet). Mit, arhetip, efigie feministă (malgré elle-même…), femeie dominatoare și, în același timp, inferioară cultural etc., etc.: toate acestea sunt valabile numai în măsura în care vedem, dincolo de ele, evantaiul umanității personajului.
Există în critica literară, spune în subtext Mircea Mihăieș, nu doar riscul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor (adică întregul din cauza detaliilor), ci și cel de a nu vedea copacii din cauza pădurii (adică înțelesurile evidente, din cauza propriei cecități ideologice sau metodologice). O noapte cu Molly este deopotrivă un festin al lecturii și o invitație la măsură și adecvare. Pentru cei care, vorba lui Nicolae Manolescu, citesc, e o elegie a modernității literare și, desigur, un strălucit roman critic, care se parcurge cu pasiune, deși cu creionul în mână.
