Continuă să mă nedumirească relativa indiferență cu care este întâmpinată în lumea culturală publicarea masivului jurnal intim al omului politic Ion Rațiu. Mai ales în această ediție îngrijită de Stejărel Olaru, atât de bogată în note, explicații și decodificări ale contextelor, și care a prilejuit câteva dezvăluiri de senzație, cum a fost aceea că Silviu Crăciunaș, una dintre legendele rezistenței anticomuniste, a fost în realitate un foarte abil colaborator extern al Securității. Se pare că straniul refuz al societății românești de a accepta, după 1989, marile ser vicii pe care Ion Rațiu era dispus să le facă pentru țară, s-a transferat, postum, și asupra jurnalului său.
E drept că textul nu are – și nici nu și-a propus să aibă – valențe literare propriu-zise. Este un jurnal de exil al unui om de acțiune, format la școala politică și de afaceri britanică, pentru care consemnarea faptelor și întâmplărilor este o obligație morală, nu estetică. Însă motivația estetică este, se știe, ultima pentru care citim jurnale intime, mai ales ale unor oameni publici care nu au făcut în mod direct cultură. Ion Rațiu a fost un mecena cultural, a inițiat expoziții, a înființat publicații în exil și în țară (inclusiv reviste de cultură, cum a fost suplimentul „Litere, Arte & Idei” al fostului ziar „Cotidianul”), dar nu a pretins niciodată că este un scriitor. Însemnările sale zilnice sunt, de la bun început, un document personal și, totodată, prin bogăția și precizia detaliilor, prin complexitatea activității autorului lor, o mărturie fundamentală cu privire la viața exilului anticomunist românesc, între 1945 și 1989.
Volumul al treilea al jurnalului, care numără – cu tot cu amplul aparat critic realizat de istoricul Stejărel Olaru – nu mai puțin de 824 de pagini, este cu atât mai important, cu cât, cuprinzând anii 1963-1968, surprinde o perioadă-cheie în istoria comunismu lui românesc și, implicit, în cea a exilului. Sunt anii „micului dezgheț” dejisto-ceaușist, al unui început de liberalizare care putea duce la o reformă a regimului (măcar de felul celei care avusese loc în Iugoslavia), dar, din păcate, avea să se materializeze în cele din urmă într-un crâncen regim personal al lui Nicolae Ceaușescu. Schimbarea – perceptibilă, probabil, prin recuperarea unor scriitori și oameni de cultură interziși în deceniul anterior – s-a simțit aproximativ în anii 1961-1962 și a devenit politică oficială în 1964-1965. Mai întâi prin gesturile de „independență” ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej („declarația” din aprilie 1964, eliberarea deținuților politici), apoi prin cele, mult mai osten tative, ale noului lider, Nicolae Ceaușescu (schimbarea denumirii partidului și a țării, eliminarea de la conducere a „gărzii staliniste”).
Aceste transformări, neașteptate pentru marele public, au polarizat în mod diferit societatea românească și exilul anticomunist. În țară, ele au născut speranța – care, ulterior, se va dovedi nefondată – a unei reforme a regimului, a unei reveniri la o minimă normalitate, și, în tot cazul, au permis recuperarea celei mai mari părți din valorile trecute la index între 1948 și 1960. În exil, aceste transformări, în special despărțirea de Uniunea Sovietică și deschiderea către Occident, au creat confuzie și, nu o dată, s-au transformat în capcane. Puțini lideri ai opoziției anticomuniste aflați în Occident – între ei, anticipez, însuși Ion Rațiu – și-au păstrat sângele rece și au intuit pericolul care-i pândea pe cei ce credeau că un regim totalitar asemenea celui de la București s-ar fi putut reforma.
De aceea, acest al treilea volum al jurnalului lui Ion Rațiu ocupă un loc aparte atât în cadrul intern, al textului propriu-zis, cât și printre documentele de primă mână ale istoriei exilului românesc. El probează că exilul anticomunist nu a funcționat strict „la remorca” evenimentelor din țară, ci a asumat – prin personalități ca autorul jurnalului de față, dar nu numai – un rol activ, de apărare a intereselor României, în pofida a ceea ce se întâmpla la București. O notă din 14 februarie 1964, de pildă, precedând cu două luni faimoasa „declarație” de îndepărtare de Moscova a regimului Dej, vorbește limpede despre necesitarea restructurării exilului însuși: „I-am atras atenția că ultimul lui articol din Curierul românesc, «Da sau Ba», în care-l atacă pe [George] Serdici, nu e serios. Face jocul comuniștilor. Singurul fel în care el poate ajuta este să laude eforturile ce se fac pentru introducerea reformelor, atât de necesar, în exil (s. m./ R. V.)”.
Iată, de asemenea, ce scrie Ion Rațiu în aprilie 1964, după câteva săptămâni de întrerupere a jurnalului (provocată, probabil, de afacerile comerciale ale omului politic), în plină frenezie diplomatică a „declarației” dejiste: „Critic programul politic al lui Vișoianu și explic că întreaga lui structură se bazează pe ficțiunea continuității statului român și a partidelor politice dinainte de ocupația rusească. Arăt că eu prefer să mă bazez pe realități. Fie ele cât de neînsemnate sau modeste. Resping pretenția de a reprezenta poporul român. Nimeni nu poate să o facă astăzi. Însă trebuie să continuăm lupta împotriva cotropitorilor temporari din România, interni și externi, pentru că am credința că aceasta este aspirația poporului român. Îi vorbesc apoi de dorința mea de a organiza, în toamna lui 1965, un mare congres al tuturor românilor care s-au afirmat în ultimii 25 de ani peste hotare. Un fel de congres al «Statelor Generale» ale românismului.” Este limpede, cred, că omul politic intuia momentul de cumpănă în care se afla mișcarea anticomunistă din exil, în urma acțiunii simultane a doi factori perturbatori: 1) refacerea rețelei informative a Securității externe, care lucra tot mai eficient împotriva opozanților regimului, și 2) „destinderea” în relațiile dintre Est și Vest și relaxarea legăturilor economice, pe fondul boom-ului economic global.
Rațiu însuși este implicat, de altfel, ca om de afaceri originar din Est, în această deschidere a economiilor occidentale (nu doar cea britanică) față de statele comuniste. Trebuie spus că poziția sa a fost una pragmatică, înțelegând că deschiderea economică a regimurilor comuniste este un semn al slăbiciunii acestora și, totodată, pentru democrațiile occidentale, un mijloc de subminare a totalitarismului. Atât prin „contaminarea” cu un stil de viață specific societăților libere, cât și prin posibilitatea ca relațiile economice să permită reluarea legăturilor cu opoziția anticomunistă internă. Ion Rațiu a inițiat asemenea demersuri și, prin intermediul jurnalului, a depus mărturie despre rolul său și despre buna-credință a unor români care au participat la ele: „[…] astăzi, nu mai rămâne nici o îndoială în ce privește efectul sporirii relațiilor Est-Vest în domeniile economic și cultural. […] întărirea și creșterea acestor legături s-a dezvoltat mână în mână cu o destrămare a blocului comunist, deci o micșorare a puterii moscovite și o slăbire internă a controlului comunismului în fiecare din țările noastre” (notă din 8 mai 1965).
Un aspect remarcabil al activității lui Ion Rațiu în această perioadă este, cum spuneam, caracterul ei activ, nu reactiv. Prima notă care face oarecum referire la schimbările produse în 1965 (alegerea lui Nicolae Ceaușescu, „miticul” Congres al IX-lea) apare abia în septembrie: „Lumea e nemulțumită, o duce greu, mai ales cu locuințele, dar are oarecare respect și admirație pentru regi mul actual.” În schimb, anul 1965 este (încă) un an al acțiunilor în favoarea Basarabiei, ocupată și transformată de sovietici în infama „RSSM”: „Horia Georgescu îmi sugerează o scrisoare la Times asupra Basarabiei. O punem la punct ca să protestăm împotriva celebrării unui sfert de veac de la încorporarea Basarabiei în Uniunea Sovietică” (notă din 17 iunie 1965).
Prin asemenea inițiative, Rațiu a păstrat dimensiunea națională a exilului, ferindu-l de sectarismul politic, care nu convenea decât regimului de la București și sistemului comunist în ansamblu.
Închei, semnalând o dată în plus efortul științific de editare a unui document de asemenea importanță, depus de Stejărel Olaru. Datorită aparatului critic (studiu introductiv, note și comentarii), jurnalul lui Ion Rațiu a devenit un instrument de lucru esențial pentru istoria recentă, pentru înțelege rea traseului intern și extern al României între 1940 și 1989.