Între un roman istoric și o poveste de război, între suspansul pericolului și tihna așezării, între filozofie și înțelepciunea bătrânească, noul roman semnat de Adrian G. Romila privește cu ochi creștini așezarea omului în fața trecerii vremii. Cunoaștem povestea ultimului reprezentant al unei linii de meșteri tâmplari, Cristian David, care ajunge în timpul războiului în satul Prisăcani, o enclavă de pace și bunăstare în tărâmuri zguduite de foamete și violențe. Trecutul liniei Davizilor, la care participă chiar personalități, precum Eminescu sau Racoviță, este legat de ultima sa mlădiță, Cristian David, dar și de evenimentele din prezent de imaginea a două momente înfățișate pe două vase bisericești, anume scenele Apocalipsei și căderii Constantinopolului. Întâmplările sunt supervizate de un Dumnezeu nepăsător aproape, Marele Ochi, ce preferă echilibrul lumii în detrimentul bunăstării omului.
Între momentele căderii Constantinopolului și Apocalipsei, poate singurele evenimente semnificative din parcursul omenirii, istoria pare să aibă un caracter reiterativ. Totuși, în loc de a fi etapizată, această perioadă e străbătută de firul roșu al motivului apocalipsis ce anunță sosirea (sau deja existența) unei epoci a distrugerii și degenerării. Acest apocalipsis „privat”, cum este numit în roman, cu referire la căderea individuală, prevestește degenerarea colectivă. Picanteria textului constă în introducerea acestui timp circular ca marcă a diavolului: „Istoria merge așa, da, dar așa, cum să zic…sinuos […] oamenii…Sunt lăsați să aleagă, să alunece, să întâlnească imprevizibilul, ireversibilul” (p. 129). Sigur, în mod tradițional, diavolul „abramburește”, încurcă firul Ariadnei și destinele, vede cursul lucrurilor, dar nu creează. Personajul Cristian David, privit adesea ca fiind asociat cu necuratul (datorită muzicii sale făcătoare de minuni și lucrărilor ce par a prinde viață) transgresează, în măsură similară, planurile istorice. Pregătit în filozofie, acest meșter tâmplar are o luciditate ce nu ține cont de învățătura pioasă a vremii, o luciditate eretică a lumii în care „rămâne mereu răul, același, prezent în toate” (p. 99), așa cum adeseori anunță. Una, pe de altă parte, care poate fi considerată singurul răspuns valabil al omului rațional în fața suferinței absurde a lumii.
Personajul Cristian David e un soi de canal de comunicare cu cititorul, prin care suntem invitați la introspecție. De altfel, tot romanul pare că e construit, mai mult decât pentru a spune o poveste, cu scopul de a răscoli și de a genera întrebări filozofice, de unde apare și vădita tensiune între filozofie și teologie întrupate în figurile meșterului perspicace, respectiv a stoicului preot din sat care se află într-o dialectică continuă. Diavolul, pe de altă parte, e zugrăvit într-un mod stângaci și prea sumar. Discursul său, la fel ca dialogul în general, e redat mult prea plat, mai cu seamă în contrast cu narațiunea și descrierea cu bun colorit: „prin cupolele și acoperișurile lui strălucitoare, flămând, însetat, stors, Constantinopolul gâfâia de peste două luni în ruine” (p. 9). Faptul că nu reușește să pătrundă subtilitățile problematicilor și să le confere autenticitate face proiectul introspecției să eșueze. Deși (omni)prezența răului e subliniată cu atenție, diavolul are o apariție fadă, tranzitorie și fără impact.
Structural, autorul se joacă cu diferite planuri istorice și fictive, în stil de colaj. Trecerile nu sunt bruște datorită elementelor care se întrepătrund sau celor comune mai multor povești (cum ar fi obiectele făurite de Davizi ce par a prinde viață). Acest fapt face textul mai ușor de citit decât o colecție de povestiri, dar mai dificil decât un roman. E puțin plictisitor că putem intui deznodământul scenei următoare, mai ales după parcurgerea unei bune părți din carte și familiarizarea cu acțiunea, deși dinamismul dat de schimbarea planurilor ameliorează problema. La nivel simbolic, construcția e mai degrabă una eclectică: figura martirului ce se sacrifică în van (Cristian David acceptă răstignirea pentru a salva un alt sătean de la moarte și a-i îmbuna pe soldații invadatori, dar nu scapă satul de la distrugere), un soi de meșter Manole ale cărui creații se destramă tocmai pentru că îngroapă în pământ lemnul destinat bisericii, un diavol-păpușar care nu influențează nimic până la urmă.
Odată cu ultimul capitol are loc o sciziune majoră. Romila face prezentarea jocului video „Apocalipsis” ce oferă fantezia absolută: aceea de a juca însuși rolul Marelui Ochi și de a decide soarta lumii. În cazul de față, capitolul iese din linia romanului, părând mai degrabă o reclamă decât parte din poveste. Altfel, Adrian G. Romila reușește să împletească cu ușurință povești pe marginea unor elemente veridice (satul Prisăcani, Lacul Roșu), poate grație și pregătirii sale atât în literatură, cât și în antropologie. Din nefericire, se simte lipsa de monografii ale acestor subiecte (fiecare ar merita o scriere separată). Mă întreb dacă ori o scriere mai lungă și complexă ori una simplificată n-ar fi făcut mai multă dreptate talentului celui care a înălțat abia acum doi ani Zeppelin-ul. O carte bună nu te lasă să te rupi de realitatea sa și să te gândești la faptul că e doar o scriere, iar că în spatele ei e doar un scriitor. Chiar dacă Apocalipsis mai are astfel de hopuri, povestea e, în general, bine legată și o lectură plăcută ce pune probleme pertinente legate de destinul omului și al lumii.