Criticul Iason și criticul Atlas

Nicăieri ca în critica literară distincția dintre autori buni și autori slabi nu e mai supărătoare. Lumea s-a obișnuit cu existența poeților și prozatorilor proști, dar n-a acceptat-o pe aceea a criticilor ignoranți. Și nu pentru că n-ar fi existat și nu există această categorie. Slavă Domnului, gem revistele și Internetul de veleitari, ambițioși și netalentați. S-a trăit însă mereu cu prejudecata că un critic e un individ inteligent, „citit” și respectabil. De aceea, ideea unui interpret al literaturii cretin e mai greu digerabilă. În critică, se manifestă însă și o altă particularitate: aceea a relei intenții. Adică a falsificării cu bună-știință a judecăților de valoare și a ierarhiilor. Cele mai cumplite efecte ale acestei boli sunt vizibile în critica de grup, în cea ideologică și în glosele „generaționiste”. Ele s-au manifestat de când lumea, dar s-au accentuat teribil în ultimele decenii, de când mediul virtual a început să joace un rol în procesul de impunere sau respingere a autorilor.

Vrem-nu vrem, critica e un domeniu aservit celorlalte genuri literare. Prestigiul ei stă sau cade odată cu cel al formulelor pe care le însoțește. Mai degrabă inflaționist decât substanțial, mileniul al III-lea n-a început sub semnul excelenței. Critica literară a intrat într-un con de umbră din care, probabil, nu va ieși prea curând. Mă refer atât la critica „pe hârtie”, cât și la aceea practicată în mediul virtual. Suportul textului nu are nicio importanță, deși forma influențează conținutul. Marele dezavantaj al criticii practicate pe site-uri ori în publicații în format electronic e că, de regulă, cultivă formulele scurte. Sunt bune și ele, în lipsă de altceva. Dar, în opinia mea, e greu să dai o imagine convingătoare asupra unei cărți în mai puțin de 1500 de cuvinte. Or, pe Internet nimeni nu citește texte atât de lungi. Sigur, există campioni ai brevilocvenței. Regula presupune însă argumentare, ilustrare și concluzie cât se poate de limpezi. Altminteri, eșuăm în domeniul simplei reclame (sau antireclame) ori al notării pe bază de steluțe ori tabele cu indicatori dinainte stabiliți.

Critica literară există doar în măsura în care nu e doar „pentru alții”, servind de ghid de lectură, ci și „pentru sine”. Toți marii critici sunt și mari scriitori. Un text critic trebuie să depășească obiectul despre care scrie și, dacă e posibil, și epoca în care e scris. El trebuie să poate fi citit ca o creație de sine stătătoare. Un „foileton critic” de la 1890, să zicem, ar trebui să-și păstreze prospețimea, să lase impresia că a fost compus chiar acum, în ianuarie 2020. Ceea ce ridică problema secundară, dar de importanță decisivă, a talentului. Evident, un scriitor poate fi validat și de critica lipsită de expresivitate a atâtor și atâtor inși fără har artistic — ca, de pildă, marea majoritate a celor din mediul academic. În cazul lor, accentul cade pe consolidarea, eventuală, a prestigiului. Or, critica literară nu se reduce doar la confirmare, ci și la descoperire. În corespondența G. Călinescu – Al. Rosetti, „divinul critic” făcea o descriere pertinentă a amicului său, căruia îi punea un diagnostic-reproș: și anume, faptul că Rosetti era incapabil să identifice o valoare, adică să decidă, fără alte informații, la simpla lectură, dacă o carte e bună sau nu. În schimb, o dată certificată valabilitatea estetică a acesteia, producea texte-comentariu extrem de pertinente.

Pornind de la aceste exemple, cred că se pot identifica în domeniul exegeticii literare două tipuri de critici: criticii-exploratori, fascinați de ideea descoperirii, și criticii de susținere, cei care, finalmente, stabilesc canonul. În transpunere mitologică, ei sunt urmașii lui Iason și, respectiv, ai lui Atlas. Cel dintâi pornise în căutarea „lânii de aur”, a „capodoperei”, fără să știe dacă o va găsi. Celălalt susținea pe umerii săi întregul edificiu al creațiilor deja existente. Tipologia nu e imuabilă. Există critici care, într-o anumită fază, intră în categoria Iason, iar în altă perioadă — sau chiar simultan — în categoria Atlas. După cum există și grafomani al căror rol e să semene confuzie și să propună, din motive lesne de ghicit, scări de valori nenaturale, aservite uneia dintre categoriile enunțate mai sus (ideologice, de grup sau generaționiste).

Cea mai mare fraudă pe care am întâl nit-o în timpul vieții mele a fost aceea din jurul revistelor „Săptămâna” și „Luceafărul”. În timpul stalinismului, lucrurile erau și mai radicale, însă n-am avut o experiență directă a atrocităților din acea vreme. Sub conducerea lui Eugen Barbu și Mihai Ungheanu, cele două reviste au demarat un program violent de răsturnare a ierarhiilor stabilite de critica non-ideologică. Dincolo de nuanțe, criteriile promovate de Barbu și Ungheanu aveau drept axă binomul patrie-partid. Adică exact mixtura național-securistă care constituia esența regimului comunist al lui Ceaușescu. Și Barbu, și Ungheanu dobândiseră puteri discreționare. Procesul s-a acutizat după tezele din iulie 1971, marcând demararea unui proces de restalinizare accelerată a României.

Evident, Barbu și Ungheanu nu erau singuri. Secondat de zănaticul Vadim și de alți „băieți” precum Marian Popa, Ion Lotreanu, Dan Mutașcu, Constantin Sorescu, cartelul barbist își asumase rolul publicațiilor huliganic-legionare din perioada interbelică. Atacul la persoană — cvasiinterzis în presa comunistă — devenise metoda curentă de discreditare a celor resimțiți ca inamici, ori măcar deficitari la capitolul entuziasm, ai comunismului. În ultima parte a dictaturii ceaușiste, gruparea național-securistă a primit întăriri din partea unui „vlăstar” lansat cu surle și trâmbițe, „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”. Un organ eminamente politic (cum putea fi altfel?) condus de „maestrul” de azi al posturilor de televiziune-pistol, inenarabilul Ion Cristoiu. Flancat de câțiva tineri bine racordați la mijloacele de informare ale Securității (între ei strălucea prin virulență și nerușinare Artur Silvestri), trinomul a impus și un nou profil de foiletonist-ciomăgar: criticul-Caliban. Lipsit de scrupule, bolovănos, antioccidental și antisemit, această creatură a bolgiilor comuniste lucra asiduu la impunerea unor „valori” de teapa lui Ion Lăncrănjan, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Dinu Săraru, Paul Anghel, Paul Everac, Platon Pardău și alți pigmei, uitați azi cu toții. Marii poeți erau, în acest infern cu susul în jos, Păunescu și Vadim, plus pleiada jalnică a unor versificatori precum Nicolae Dragoș, Ion Nicolescu, Nicolae Dan Fruntelată și alți ejusdem farinae.

Cele trei publicații menționate („Săptămâna”, „Luceafărul”, „SLAST”) își leagă numele și de una dintre cele mai dezmățate inițiative ideologice ale comunismului ceaușist: lansarea teoriei protocroniste. Excrescență paranoică a unei viziuni salvaționiste despre lume, teoria susținea că toate marile invenții științifice, intuiții filozofice ori premiere artistice își aveau măcar sâmburele, dacă nu realizarea deplină, pe mărețele noastre plaiuri. Că în această aventură au fost angrenați și oameni de prim-plan, uneori inexplicabil (ca în cazul lui Constantin Noica), alteori explicabil (Edgar Papu, Dan Zamfirescu), e o poveste care trebuie spusă și răs-spusă până îi vom desluși toate ițele. Cert este că în felul acesta critica literară românească a produs un număr enorm de avortoni, ademeniți de iluzia că dacă se afiliază grupului de influență girat de aparatul securisto-comunist, își asigură și perenitatea.

Ca membru al Generației 1980, am prins doar coada de cometă a marilor bătălii care se dăduseră cu zece ani înainte. Eram, evident, de partea celor care respingeau critica de partid și aberațiile protocroniste. Represaliile n-au întârziat, chiar dacă mai puțin violente decât în anii „obsedantului deceniu”. Dar asta nu înseamnă că nu am ieșit fragilizați din lumea comunistă. Prea puțini dintre hipertalentații mei colegi de generație s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Marea majoritate s-au avântat, după 1990, într-o publicistică furibundă, în general anti-comunistă. Rolul lor, la capitolul instaurării democrației, e covârșitor. Obrăznicia tinerilor de azi, cei care au sosit la masa gata întinsă, ar trebui judecată și din perspectiva înfruntărilor decisive duse în primul deceniu post-comunist. Acum e simplu să zvârli cu sudalme pe Facebook, în totală impunitate. Atunci, riscul de a fi cotonogit de mineri, de a fi luat la ochi de securiștii și de activiștii îmbogățiți peste noapte nu era o glumă, ci realitatea de fiecare zi a unor ciocniri crâncene cu comuniștii care nu aveau de gând să lase frâiele puterii. Mă mir că aceste adevăruri nu sunt pomenite mai des, pentru a evalua lucrurile inclusiv la capitolul „bărbăție”. Și chiar „feminitate”.

Dar e o certitudine că prea puțini dintre criticii Generației 1980 au dat tomurile care se așteptau de la ei. O dovedește și Lista canonică a cărților de critică, istorie literară și eseistică românească a ultimei sute de ani, publicată de România literară. Paradoxul e că generația cea mai vizibilă în ultimii 20-25 de ani în viața culturală, academică și publică din România abia dacă a produs cinci-șase cărți de critică și istorie literară cu adevărat impresionante. Om fi reprezentând noi, optzeciștii, și un alt tip de literat? Om fi noi întruparea critică și eseistică a Șarpelui Uroburos, cel care-și înghite propria coadă, într-un disperat efort de autodistrugere? Sună exagerat și tragic, dar nu e departe de realitate.