Stăm (nu „navigăm”, fiindcă activitatea e net sedentară!) cu orele pe internet, zi de zi, din diferite motive. Căutăm informații, urmărim videoclipuri, citim postări pe Facebook ș.a.m.d. Specialiștii sunt de acord că internetul este o forță care ne schimbă viețile. Și nu neapărat doar în bine. Mary Aiken, considerată unul dintre cei mai importanți psihologi criminaliști în domeniul ciberpsihologiei, a explicat care este „efectul Cyber” în cadrul unei conferințe susținute la București cu prilejul lansării cărții sale The Cyber Effect. Psihologia comportamentului uman în mediul online (Editura Niculescu ABC, 2019). Ea consideră că oamenii se comportă diferit în mediul online față de lumea reală, pentru că în spațiul online ei au anumite „puteri” speciale: „anonimitatea” (poți interveni incognito în orice dezbatere, fără să te arăți!) și, de aici, dezinhibarea. Computerul te introduce într-un puternic spațiu psihologic, în care apare și un efect de distorsionare a timpului. Ciberpsihologia analizează mutațiile pe care le suferă comportamentul uman în spațiul internautic. Dezinhibarea online determină oamenii să facă lucruri pe care nu le-ar face în lumea reală. Ei se comportă, spune Mary Aiken (citată de hotnews.ro), ca și cum ar fi consumat alcool (așa-numita „beție a internetului”). Este evident că tehnologia aduce o serie de avantaje care nu pot fi ignorate: interconectivitatea, accesibilitatea la informație (mă sprijin eu însămi, în aceste rânduri, nu doar pe observațiile mele directe, ci și pe informația culeasă de pe internet!), creativitatea, altruismul, antreprenoriatul și schimburile culturale, dar tot mai mulți oameni de știință atrag atenția că poate exista și o față mai întunecată a ei.
Mă voi referi, aici, doar la cazurile obișnuite, de bombăneală cronică, nu la situațiile extreme de folosire dăunătoare a internetului pentru bullying (cei mai vulnerabili fiind copiii) sau pentru acte de terorism. Există oameni cărora le face plăcere să facă trolling. Studiile privind profilul psihologic al trollilor (pe care psihologul John Suler îi descrie – în cartea sa Psychology of the Digital Age. Humans became electric, 2015 – ca „oppositional, passive-aggressive, narcissistic, paranoid, and sociopathic personality styles [that] just want to argue, to hurt, to cause trouble, to pump up their self-esteem with inflated opinions”) arată că ei au scoruri deosebit de mari la testele psihologice specifice aplicate pentru narcisism, psihopatie, machiavelism și sadism. Pe de altă parte, folosirea excesivă a rețelelor de socializare poate fi dăunătoare prin ea însăși pentru marea masă a utilizatorilor obișnuiți de internet, chiar și atunci când aceștia își creează o bulă personală în care totul e perfect și roz, toată lumea e de acord cu toată lumea. Apar, mai ales în rândul adolescenților, obsesiile legate de numărul de urmăritori (followers), de like-uri, de share-uri etc. Numărul lui Dunbar folosit în cyber-psihologie ne arată care este limita de la care „prietenii” devin motiv de stres. Studiile spun că de la 150 în sus (numărul maxim de prieteni pe care un om îi poate avea „pe bune” nu doar online) nu mai este vorba de rude/prieteni/prietenii rudelor și rudele prietenilor, ci de extenuare socială inutilă. Și cu cât avem mai mulți urmăritori și mai puține comentarii sau like-uri, cu atât poate să ne scadă respectul de sine. Ca observație strict personală – din cauza obiceiului (prost!) de a citi și comentariile de la unele postări de pe profiluri publice sau de informare (despre oraș, despre spectacole etc.), am dat click din când în când pe profilurile unor persoane care intră să comenteze totul exclusiv negativ. Aproape întotdeauna erau persoane cu foarte puțini prieteni, posibil și cu conturi false sau doar cu o viață tristă care se validează prin înjurături.
tot mai multe studii arată că tinerii suferă de depresie și anxietate în procente mult peste cele de acum 25 de ani, rețelele sociale fiind în topul vinovaților (gândiți-vă de câte ori ați postat emoticoane zâmbărețe fără să schițați, de fapt, nici un zâmbet?). Au apărut astfel noțiunile de stres social, epuizare socială. Nici sinuciderea online nu mai este o raritate, cu înregistrări ale celui implicat, făcute cu „minute” înainte de împlinirea faptei, preluate apoi de presă cu titluri bombastice și urmate de sute de mesaje, uneori chiar pe contul decedatului. Chiar așa de năuci am ajuns încât să credem că sinuciderea e doar o formă de a atrage atenția, și, după ce ne aruncăm pe geam, mai vedem noi?!
Cercetători de la UC Berkeley și de la University of Chicago au arătat că, atunci când discutăm cu cineva față în față, chiar dacă avem păreri diametral opuse, suntem dispuși să ascultăm ce spune și să acordăm credit acelei persoane, chiar dacă nu suntem prieteni. Pe când dacă CITIM exact aceeași părere în mediul online devenim brusc mult mai iritați, catalogăm ușor persoana drept „proastă” și ajungem adesea la dialoguri agresive. Cum spunea actorul Ricky Gervais în stand-up-ul său genial Humanity (2018) – ceea ce contează acum e că ai o opinie, nu dacă ea e corectă sau nu. „Vă spun EU că pământul e plat și cu asta basta. Să înceapă cearta!” Chiar și subiecte mult mai puțin importante stârnesc insulte, păreri ferme despre nimic, aberații. Și, din păcate, cel mai adesea cu multe greșeli de limbă. Dacă intră cineva și corectează o greșeală se iscă o nouă ceartă – „grammar nazy, boule, îmi spui tu mie cum să scriu, nu vezi ce moacă ai? tocilarule!”
Patrick Frayne are în „The Irish Times” un articol interesant pe această temă. În anii 1990, spune el, exista o opinie foarte optimistă despre faptul că internetul va fi extrem de benefic, generând un nou tip de democrație. Profesorul John Suler observă că încă de la începutul erei social media era evident că oamenii erau înclinați mai degrabă spre ceartă decât spre discuții, doar că atunci era mai puțină lume implicată, de aceea azi pare că scandalul e mai mare. Fiecare își dorește minutele lui de glorie și își exprimă o opinie. Perfect până aici. Dar apoi apar atacuri la persoană bazate pe poza de profil, vârstă, profesie. Oamenii nici măcar nu încearcă să se convingă unii pe alții de ceva, pur și simplu vorbesc. Există desigur și discuții civilizate, în special în acele mici bule despre care vorbeam, dar acolo discuțiile/comentariile sunt de genul „ești minunat”, „ești frumoasă”, „vaaaai’. De obicei, o persoană își construiește cu grijă profilul online, cu o doză mai mare sau mai mică de narcisism, aliniindu-se de cele mai multe ori unui „curent ideologic” (vezi cartea profesorului Ciarán Mc Mahon, The Psychology of Social Media, 2019). Dar certurile online nu sunt aproape niciodată sau foarte rar despre o ideologie; sunt despre orice fleac care ne permite să ne manifestăm cu lipsă totală de inhibiție. Neavând în față o persoană reală, certărețul adesea proiectează propriile frustrări, limitări și nemulțumiri asupra celui cu care „se ceartă”. Mc Mahon observă că: „Persistent, emotional arguers in online debates are often really arguing with their mother, father, wife, husband or themselves”. Este, de fapt, o oglindă. Luați un articol laudativ despre orice și veți vedea numărul mare de nervoși care înjură acel ceva. Luați un fake news din-tr-un ziar de scandal, dați share și vedeți cât de repede intră lumea în polemici, fără să se gândească o secundă că poate nu e chiar așa. Am exemple din domeniul meu, medical, cu miile, am citit lucruri/știri false/minciuni voite. La început, mă enervam (nu am intrat niciodată în polemici online!), dar, în timp, am încercat să le ignor. În online „ne dăm pumni în față” non-stop fără nicio urmare. Violența ancestrală, scrisă în codul nostru genetic, și-a găsit o portiță de manifestare prin aceste certuri, atacuri, înjurături online.
există o serie de clasificări ale celor care aleg să folosească mediul online, în special FB. De dragul discuției, o redau pe scurt pe cea imaginată de cercetători de la The Brigham Young University School of Communications, cu patru tipuri: 1. Relationship builders – care spun că au intrat în mediul online ca să-și sudeze relațiile cu familia și prietenii, au un cerc restrâns de „transmis dragostea”. Dar, interesant, mulți afirmă că înainte „nu aveau timp” să întrețină aceste relații. Dar, nu-i așa, cât de neprețuit e să ne arătăm familia fericită, la grătar, într-o zi perfectă de duminică? 2. Window shoppers – au cont de FB pentru că este la modă, nu dă bine să spui că nu ai; preferă să observe, comentează rar, dar au totuși sentimentul de apartenență la o comunitate, fiindcă pot urmări ce se mai întâmplă. Desigur, de aici și până la stalking (hărțuire) poate fi, uneori, doar un pas. 3. Town criers – postează constant știri, informații sau inițiative de interes general (false sau nu). Preiau fără discernământ și distribuie. Aici au apărut unele discuții (chiar procese) generate de presă, pentru că aceste persoane ar „fura” pâinea jurnaliștilor. 4. Selfies – postează non stop TOT ce fac, doar pentru a atrage atenția asupra lor. Sunt cei care au generat mitul milenialilor narcisiști, dar și cele mai multe articole pe tema online-ului. Consideră că o fotografie a unui moment al zilei, chiar și intim, nu are nicio valoare dacă nu e postată, iar valoarea personală e calculată în numărul de like-uri. Desigur, clasificarea este perfectibilă, fiecărei categorii îi putem găsi multe alte subcategorii; de exemplu glumeții (cei care postează constant doar anecdote), părinții fericiți, cuplurile (postează doar amândoi și au cont comun) etc., etc. Dar despre toate astea, data viitoare.