La prima vedere, Linia de contur. Cronici literare (I), noua carte a lui Daniel Cristea-Enache, arată ca și autorul ei: solidă, dar neostentativă, nespectaculoasă, însă temeinică. Nu ne așteaptă surprize, din punctul de vedere al formatului, poate cu excepția dimensiunilor, puțin obișnuite la o carte contemporană de critică. Autorul ei, se știe, și-a fixat încă de la debutul editorial (survenit în 2001, cu volumul Concert de deschidere) un soi de program, care presupune, în afara unor monografii – cum a fost cea consacrată lui Ion D. Sîrbu, Un om din Est (2006) – și eseuri – de felul celui dedicat poeziei lui Nichita Stănescu, Lyrica magna (2010) –, publicarea periodică de culegeri de cronici și articole. La început, ritmul a fost de o carte la patru ani, câți numărăm între Concert de deschidere, București Far West (2005) și Timpuri noi. Secvențe de literatură română (2009). Aceste volume sunt menite, cred, pe de-o parte, să dea seamă de mersul literaturii române de azi (al cărei cronicar este, prin excelență, Daniel Cristea-Enache), iar pe de alta, să lege „nodurile” unei opere critice care se remarcă, între altele, prin longevitate, devotament pentru literatură și consecvență.
Însă Linia de contur este altceva decât au fost Concert de deschidere sau București Far West, și mai ales decât Timpuri noi. Cu toate că principiul de organizare pare același – și anume, o selecție riguroasă din articolele publicate de-a lungul deceniului scurs de la precedenta culegere–, rezultatul final este altceva decât încă o carte de cronici. Chiar dacă nu recurge la taxonomii critice și structuri cronologice vizibile, Linia de contur este, în fapt, o autentică panoramă critică a prozei noastre actuale.
Nu vreau, Doamne ferește!, să sugerez că Daniel Cristea-Enache ar fi un insolit monsieur Jourdain, care face istorie literară fără să știe. La configurarea dimensiunii istorice subiacente a volumului concură, în opinia mea, trei elemente definitorii ale scrisului său, prezente dintotdeauna, dar acum ajunse la maturitate: precizia criteriului estetic, profunzimea lecturii și capacitatea de a „pigmenta” discret interpretarea cu elemente utile de istorie sau de viață literară. Criticul s-a poziționat la egală distanță de morga uscată a universitarului (care maschează mai mereu o descurajantă lipsă de gust și de idei), respectiv, de faconda criticului „calofil”, pentru care literatura nu este decât un pretext de a face, în marginea ei, o literatură de grad secund, în care textul analizat e doar un detaliu.
Despre precizia criteriului estetic cu care operează, depune mărturie faptul că, în circa un deceniu și jumătate (cât acoperă culegerea), Daniel Cristea-Enache nu a ratat aproape nici una din cărțile și autorii mari de proză, din toate speciile acesteia. Și nici nu a inclus în selecția sa autori al căror loc nu era aici. Fie că este vorba de romane, proze scurte, de proza confesivă sau de cea involuntară a documentelor de la CNSAS; aflăm în carte analize critice consacrate celor mai importanți prozatori, din toate generațiile postbelice: N. Steinhardt, Ion D. Sîrbu, Petru Dumitriu, Dumitru Radu Popescu, Radu Cosașu, George Bălăiță, Augustin Buzura, Livius Ciocârlie, Dumitru Țepeneag, Virgil Duda, Norman Manea, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Prelipceanu, Petru Popescu, Gabriel Chifu, Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoieșu, Marta Petreu, Bedros Horasangian, Dan Stanca, Varujan Vosganian, Daniel Bănulescu, Răzvan Petrescu, Dan Stanca, Ioan T. Morar, Sorin Stoica. Autorul acordă o importanță firească și cărților de proză (nu puține, remarcabile) ale colegilor săi de breaslă, critici, eseiști sau gânditori: Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Alex Ștefănescu, Irina Petraș, Ion Vianu, Andrei Oișteanu, Ioana Pârvulescu. Simpla enumerare a numelor ar trebui să fie de ajuns pentru a sugera siguranța gustului critic, însă trebuie spus că nici una din cronici (iar unii autori beneficiază de două sau mai multe) nu este complezentă. Criticul nu laudă și nu înjură: excesele, de umoare sau de limbaj, îi sunt străine, preferând în locul lor lectura calmă (exasperant de calmă, pentru unii autori, prea grăbiți a sări peste analiză și a contabiliza epitete), evaluarea de finețe și observațiile substanțiale despre meritele și scăderile cărții. De aceea, să nu ne mire faptul că puține cărți scapă fără semnalarea unor insuficiențe, nici împrejurarea că, în Linia de contur, același autor primește un verdict favorabil pentru un volum și unul mai degrabă defavorabil, pentru altul. Pe meridianul nostru dâmbovițean, în care nu contează decât gloria imediată și succesul de galerie, metoda lui Daniel Cristea-Enache – deși singura justificată critic – nu e deloc pe gustul unei părți însemnate din literatorii noștri de azi…
Îmi place și faptul că Daniel Cristea-Enache a abordat curajos fenomenul „noilor prozatori”, promovați agresiv de edituri și susținându-se reciproc, printr-o rețea de interese, în special în media neliterară și în spațiul virtual. Criticul i-a citit cu atenție, pe lângă consacrați, și pe Radu Aldulescu, Dumitru Crudu, Filip Florian, O. Nimigean sau Radu Pavel Gheo. Mai mult chiar: în pofida ostilității vădite față de critică a acestor scriitori, el nu i-a încadrat în panoramă prin intermediul unor pamflete critice, ci prin analize serioase, care au evidențiat valoarea reală, mai mică sau mai mare, a unor cărți proclamate de alții drept geniale, înainte de a fi fost citite… Această capacitate a lui Daniel Cristea-Enache de a se resemna, cum spunea Lovinescu, în fața evidenței, este extrem de rară în critica noastră actuală. La fel de rară ca și îndrăzneala de a înota împotriva curentului, subliniind inconsistența unor autori sau autoare pe care criticii de casă ai marilor edituri îi ridică în slăvi.
Aș remarca și curajul cumpănit al criticului, de a miza pe unele cărți și autori ocoliți sau, în tot cazul, nu îndeajuns receptați de critica de întâmpinare curentă. Este, probabil, o lecție pe care Daniel Cristea-Enache a învățat-o (și bine a făcut) de la Valeriu Cristea, care, se știe, din când în când, îi „vizita” și pe scriitorii mai puțin răsfățați de succes. M-a bucurat să aflu în Linia de contur comentarii aplicate operelor unor scriitori ca Ion Druță, Nicolae Țic, Vladimir Beșleagă, Marius Robescu, Ioan Lăcustă, Leonard Oprea, în care criticul, nu o dată, găsește suficiente argumente pentru a amenda ierarhiile istoriei literare recente.
în fine, semnalez și faptul că Linia de contur mizează pe destui prozatori mai tineri, ca Petre Barbu, Eugen Istodor, Daniela Zeca, Bogdan Popescu, Dana Fodor Mateescu, Adrian G. Romila, Liliana Corobca, Flaviu George Predescu. Mai important chiar decât faptul că sunt incluși într-o selecție exigentă, alături de mari autori, este felul în care îi receptează Daniel Cristea-Enache: nu flatându-i deșănțat, nici tratându-i cu o asprime critică potențial descurajantă, ci luându-i în serios ca autori, cu scăderi inerente începutului și reușite care justifică pariul făcut pe devenirea lor.
Dacă adăugăm, la toate acestea, amănuntul că, spre deosebire de alți critici, cronicarul României literare nu ignoră cărțile de memorialistică a detenției, pe care le comentează din unghiul tragismului conținut și al valorii lor morale, obținem linia de contur a unei panorame care nu este doar amplă, ci și complexă, recompunând, prin decupaje, multitudinea straturilor ce alcătuiesc proza noastră actuală.
Evident, substanța comentariului critic, împreună cu observațiile de poziționare în istoria literară, de pe parcursul cronicilor, trasează împreună o pânză de păianjen care subîntinde acest peisaj multistratificat al prozei actuale. Cititorii vor identifica rapid reperele cronologice cu care operează criticul, care sunt cele consacrate: interbelicii trecuți prin infernul stalinist (de la Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu la N. Steinhardt), „generația pierdută” (a lui Ion Caraion, Dinu Pillat sau Nicolae Balotă), șaizeciștii, optzeciștii, prozatorii afirmați după 1989 (ca Răzvan Petrescu, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu), spre a încheia cu scriitori mai tineri (de la regretatul Sorin Stoica la Flaviu George Predescu).
Linia de contur este nu doar cea mai bună carte de critică a lui Daniel Cristea-Enache de până acum, ci și un instrument indispensabil pentru oricine studiază literatura română de după 1989.