Coriolanus, spectacolul lui Alexandru Darie de la Teatrul Bulandra (pe o versiune românească tradusă de George Volceanov și Horia Gârbea), este un Manifest. Dincolo de textul lui Shakespeare. Este o miză a unui Creator. Și nu doar estetică. Este un strigăt personal. O dezlănțuire a durerii interioare, o asumare tulburătoare a vieții și a morții. În registru major. În jurul poveștii despre putere, manipulare și trădare aprofundăm de la Facere. Lumea și păcatul au apărut din ispită. Omul nu i-a rezistat. Iluzia de a trece dincolo, pe tărîmul a ceva necunoscut, dar fără îndoială mai bun, fiind interzis, este dominantă. Acolo este altceva, mai mult, altfel, este mărirea. Descoperirea goliciunii nu este doar actul în sine, palpabil, al cunoașterii, al pierderii inocenței. Este așezarea într-un spațiu ce ne face egali. Chiar cu Divinitatea. Dar este actul pur și primordial al trădării față de „celălalt“. Fie acesta și Dumnezeu. Încălcînd o lege, a fructului oprit, să spunem, aburul puterii îți învăluie mintea. Și bagă în ceață cuvîntul, luciditatea, moralitatea. Pe „celălalt“ îl coborîm, culcăm verticala pe orizontal. Sîntem în același plan. Egali. Deci, de acum, puternici. Cumplită povară, în esență, Puterea pentru om. Alexandru Darie face un studiu tocmai în jurul acestei mișcări a căderii omului. A alunecării. A pierderii verticalei. În mod ciudat, cu cît abisul se cască mai mult, cu atît amăgirea preamăririi pare că înalță. Un șarpe manipulator întunecă mereu realitatea. O deformează, îi arată celui ce crede în Puterea sa mai presus de orice doar părțile care să-i alimenteze iluzia. Patima. Patologia. Asta s-a întîmplat la Roma acum doua mii de ani, Shakespeare îi spune povestea lui Coriolanus acum cinci sute de ani, iar Alexandru Darie și întreaga lui echipă ne arată că hidra are capete ițite cam peste tot azi, pe acest pămînt. Lumea toată descompusă, chinuită, măcinată de lupte, vanități, crime, orori este adusă la picioarele noastre în acest spectacol-manifest. Sîntem cu toții, actori și spectatori, într-o arenă incendiară. Într-o piață publică în care visceralitatea te sufocă. Principiile rezistă puțin și se schimbă repede. Masele, protestatarii devin, sub ochii noștri, un fluid amorf, prea lesne de manipulat. Centre de putere, poli de interes. Figura lui Coriolanus este tragică de la început, în accepția regizorului. Iar actorul Șerban Pavlu merge asumat pe calea propusă de regizor pentru acest rol de anvergură, complicat, complex, visceral, cu schimbări brutale și umorale. Duce cu sine peste tot în arenă greul lumesc al înșelăciunii, al unui exercițiu de putere pe care personajul său îl face mai mult împins de ceilalți decît din credința proprie. Ca orice formă de putere obținută strîmb, nu neapărat ca expresie a visului propriu, zvîcnește cît o batere de aripi și se prăbușește în întuneric, trăgîndu-și victima în hău. Și nu doar pe ea. Ezitările lui Coriolanus, îndoielile lui – emoționant arsenal în partitura lui Pavlu – sînt amendate ca semne ale slăbiciunii. Menenius, susținut impecabil actoricește de Radu Amzulescu, un fel de dublu al lui Coriolanus, rațional, inteligent, diplomat, imobilizat într-un căruț, îl însoțește pe tot traseul măririi și căderii. Fără să poată interveni. Fără să-și dorească asta. Toate decupajele lui Darie sînt urmărite în relații de cupluri pe care el le construiește cu enormă migală. Darie urmărește cum circulă fluidul uman și cum este contaminat de veninul puterii și al minciunii, cum trădarea se risipește repede, repede, în fiecare. Coriolanus-Menenius, Iunius Brutus-Sicinius Velutus – doi clovni grotești interpretați de Ionel Mihăilescu și Gheorghe Ifrim, Coriolanus-Volumnia, mama lui, Camelia Maxim este alegerea lui Darie poate tocmai ca să sublinieze aparența fragilității poate celui mai vanitos și cumplit personaj din acest text al lui Shakespeare. În acest tip de secvențialitate, regizorul aduce POEZIA. În scene de cruzime enormă, greu de suportat, în tensiunea acută, Darie toarnă în gesturi, în mimică, în expresivitate, în gestualitate, EMOȚIA. Sentimentul că ritmul se schimbă, pașii, vînzoleala dispar și rămîn cuvintele puternice, personajele ax ale spectacolului, cu momente în care percepția vizuală dilată desenul de pe scenă. Ireal.
Mihaela Marin călătorește pentru prima dată împreună cu Alexandru Darie. Iar albumul ei de fotografie apărut la Editura „Nemira“ este mărturia experienței. Cu o sinceritate totală, ea își arată inițierea în universul acestui artist. Atît de inteligent, atît de hăruit, atît de cultivat. Smerită și devotată, ea însăși vibrînd în fiecare secundă, Mihaela Marin intră în ritmul acestui „Coriolanus“ dur, tare, viu, dinamic, grav, răscolitor. Nu este un confort conviețuirea cu visceralitatea personajelor, a textului, o opțiunii regizorlui de a amplifica această dimensiune. Mihaela Marin urmărește confruntările, tensiunile, abandonul de pe scenă mergînd pe această direcție. Comentariul ei vizual, subiectiv, structurat, argumentat, pășește în miezul puterii și al patologicului orchestrate de regizor și interpretate de protagoniștii săi. O interesează umanul și vulnerabilitățile lui. Și perspectiva aceasta domină albumul. Înțelege imediat că regizorul Alexandru Darie aici a investigat și s-a dus pînă la capăt pe drumul acesta. Scene întregi în acest album cercetează exact ideea de cuplu, relațiile în doi pe care Darie le-a expus ca în budoare miserioase. Acolo, complicitățile, lascivitățile, ura, înșelăciunile, ascensiunile întîmplătoare, tensiunile teribile, confruntările intense, invocarea iubirii, păcatul, minciuna colcăie, toate, toate, în mintea și în corpul lui Coriolanus, Șerban Pavlu, al lui Menenius, Radu Amzulescu, al Volumniei, Camelia Maxim. Războiul din cetate și din afara ei este dublat, și el, de lupta din interioriul lui Coriolanus. Tarele umane se văd tulburător în fiecare imagine a Mihaelei Marin. Poetica lui Alexandru Darie se reflectă, ca în oglindă, în discursul ei fotografic. Astăzi, aici, acum. Cu noi, despre noi. Un studiu de caz în imagini. Urletul lui Alexandru Darie se multiplică, ca un ecou, în fiecare pagină a albumului semnat de Mihaela Marin, publicat în octombrie de Editura „Nemira“. Un prolog, poate, care să ne conducă spre o analiză subiectivă a formelor de dictatură din România, a descătușărilor de acum treizeci de ani, a manipulării grave, a tensiunii dintre putere și ceea ce i se opune. Un Manifest estetic și politic al secolului XXI.