O situație dramatică cu potențial aparte în valorificarea ei prin teatru este aceea a personajului care este adus de împrejurări și de propriul temperament să se revolte și să pornească la luptă împotriva propriei cetăți, a propriului popor. Un asemenea personaj este indiscutabil unul tragic: scindat între datoria față de neam și locul natal, unde eventual are familie și prieteni, și dorința de răzbunare exemplară, de a-și face dreptate în compensația unei ticăloșii care i-a venit tocmai de la cei pe care îi îndatorase. Sau doar de la o parte a lor, dar suficient de mare pentru ca ura lui să-i cuprindă pe toți.
O astfel de împrejurare, atât de înalt conflictuală și angajând o dezbatere de conștiință majoră, nu putea scăpa unui dramaturg cu abilitatea lui Shakespeare. Eroul cel mai caracteristic pentru o asemenea încleștare este desigur Caius Martius, viitorul Coriolanus. El dobândește pentru Roma victorii uimitoare, uneori practic de unul singur, în vreme ce restul combatanților excelează prin prudență și îl cred pierdut pe erou.
CORIOLANUS: Poartă deschisă. Profitați. Norocul
Nu-i pentru cei ce fug, e pentru cei
Care atacă. Faceți toți ca mine. (Intră pe poartă.)
PRIMUL SOLDAT: Curaj de om nebun. Eu nu mă bag.
Al DOILEA SOLDAT: Eu nici atât. (Martius e închis înăuntru.)
LARITIUS: Ce e cu Martius?
TOȚI:Spintecat, desigur.
PRIMUL SOLDAT: S-a luat după acei care fugeau
În goana mare, a intrat, și brusc
Poarta s-a-nchis. E singur să se lupte
Cu tot orașul.
(Coriolanus, I.4.)
Din nefericire, vitejia lui este dublată de o lipsă de diplomație la fel de mare, disprețul pentru mase îl face vulnerabil. Politrucii, tribunii plebei, găsesc ușor aderenți la planul lor de a-l ucide sau măcar de a-l exila pe cel care îi sfidează și mai e și de un eroism incomod, căci oferă un model imposibil de concurat, deci umilitor pentru ei.
SICINIUS: Să le băgăm în cap ideea asta.
Când insolența lui nemărginită
O să înfurie gloata – o să vină
Și un prilej, ca să-l putem stârni.
Va fi ușor: ca pe-un lup pe care
Nu-l întărâți să se repeadă-n oi.
Când focul lui va arde miriștea
Prostimii, vâlvătaia ei pe veci
O să-l termine.
(Coriolanus, II.1.)
Coriolanus e exilat și alege să se alieze cu foștii inamici, volsgii, și mai ales cu dușmanul său de moarte, Aufidius. Acesta, abil, îl lasă să comande atacul asupra Romei, ceea ce Coriolanus face cu calitatea-i obișnuită de mare războinic. Intrat însă în conflict cu propria conștiință, eroul va oferi prilejul de a fi acuzat de trădare și ucis de conjurații tocmiți cu grijă de Aufidius.
Destinul lui Coriolanus este anunțat într-o piesă anterioară în care rezolvarea este mai simplistă, mai idilică am putea spune. În Titus Andronicus, Lucius, fiul bătrânului Andronicus, este ultragiat și alungat cu ticăloșie de împăratul Romei, Saturninus, care își ia drept țiitoare pe regina goților, învinși anterior prin efortul lui Titus și al fiilor săi, frați ai lui Lucius. Lucius însuși luptase biruitor asupra goților. Când se trezește exilat și cu regina inamică pe tronul patriei sale, Lucius se aliază cu goții și atacă Roma. Spre deosebire de Coriolanus, care chiar este menționat în Titus Andronicus, Lucius beneficiază de simpatia romanilor, lucru știut și temut de însuși Saturninus. După scena culminantă a răzbunării lui Titus Andronicus și moartea acestuia, Lucius este chemat pe tronul Romei.
TOȚI ROMANII: Lucius, conducător al Romei!
Să trăiască!
LUCIUS: Romani, vă mulțumesc. Eu voi domni
Așa încât să vindec Romei răul,
Jalea să-i sting, dar, drag popor, dă-mi voie
Să împlinesc o datorie grea.
(Titus Andronicus, V.3.)
Iată un final fericit neașteptat al celei mai sângeroase tragedii a lui Shakespeare. În Titus Andronicus, piesă de tinerețe a dramaturgului lipsesc dezbaterea de conștiință a lui Lucius și dificultatea alegerii între atacarea și cruțarea propriei cetăți. Lucius se aliază natural cu goții, fără discursurile lui Coriolanus, iar aceștia îl primesc fără suspiciune și fără vreun plan ascuns în ceea ce-l privește.
În Timon din Atena, lui Alcibiade, comandant glorios, cu succese în lupta de partea atenienilor i se refuză de către conducătorii cetății o favoare neînsemnată, grațierea unui ofițer sub comanda sa care a ucis un om, ce-i drept, dar cu circumstanțe atenuante. În chip ciudat și nemotivat în piesă, ucigașul este condamnat la moarte fără drept de apel, iar Alcibiade însuși este exilat. Episodul se petrece foarte abrupt, probabil pentru că firul principal al acțiunii este altul: conflictul lui Timon cu prietenii săi nerecunoscători și exilul său autoimpus. Alcibiade își atacă propria cetate, primește fonduri de la Timon și nu are nicio reținere în a lovi Atena care l-a nedreptățit. Timon însuși este decis să lovească Atena prin Alcibiade, dar și pe o cale inedită: prin două prostituate care să răspândească bolile venerice printre atenieni.
Lupta împotriva propriei cetăți sau țări ia la Shakespeare forma luptei cu uzurpatorul și ridică problema legitimității acțiunii contra unor „inamici“ din același neam. În Richard al III-lea, ca și în Macbeth, se construiește o alianță împotriva celui care este considerat suveran nelegitim. Solii tot înșiră numele celor dispuși să lupte contra regelui. Acesta suportă doi, dar îl lovește pe al treilea, care se pregătea să anunțe o veste mai bună, despre Buckingham!
PRIMUL MESAGER: În Devonshire, mărite suveran,
Precum mi-au spus amicii, sunt sub arme
Sir Eduard Courtenay și cu frate-său,
Episcopul de Exeter. Ei și-au strâns
Mulți aliați formâdu-și oaste mare. (Intră alt mesager.)
AL DOILEA MESAGER: Stăpâne, neamul
Guildford, cei din Kent,
S-au ridicat la luptă, orice oră
Îi face mai puternici, aliații
Vin tot mereu în ajutorul lor.
(Intră alt mesager.)
AL TREILEA MESAGER: Stăpâne, Buckingham
și-a lui armată…
REGELE: Cărați-vă de-aicea, cucuvele!
Nimic nu știți, doar cântec a morțiu.(Îl lovește pe mesager.)
Na, ține, ca s-aduci și vești mai bune.(Richard al III-lea, IV.4.)
În Macbeth, Shakespeare, repetă procedeul recensământului forțelor ostile. Malcom și Macduff pornesc împotriva propriei țări (Scoția) cu ajutor din Anglia. Este așadar un caz de tip Coriolanus sau Lucius.
MENTEITH: Armata Angliei este aproape,
Conducători sunt Malcom, unchiul Seyward
Și Macduff – arde răzbunarea-n ei.
Și – ca s-o stingă-n sânge –
chiar și morții
S-ar ridica la luptă, căci e dreaptă
Cauza lor.
AGNUS: Lângă pădurea Birnam
I-om întâlni, căci vin pe acel drum.
CAITHNESS: Știți oare, Donalbain este cu ei?
LENNOX: Știu sigur: nu. Am toată lista lor.
E Seyward-fiul cu-alți băieți mai tineri
Și nehârșiți, ce-și dau întâia probă
De bărbăție.
MENTEITH: Dar bampirul unde-i?
CAITHNESS: Cetatea Dunsinan a întărit-o.
Unii îi zic nebun, alții, urându-l
Nu foarte tare, încă-l mai ațâță,
Dar sigur e că nu poate să-și strângă
În brâul unei legi puterea-i strâmbă.
(Macbeth, V.2.)
Conform cronicii lui Holished, Seyward ar fi fost socrul lui Duncan, deci bunicul lui Malcom. Shakespeare l-a transformat pe Duncan, rege relativ tânăr, într-un conducător venerabil și a modificat și relația lui de rudenie cu Malcom. Dar asta contează mai puțin. Important este că aliații apără o cauză dreaptă, iar puterea lui Macbeth este una strâmbă.
Macbeth, Richard al III-lea, ca și Titus…, se termină cu bine: tiranul nelegitim și sângeros e înlăturat spre satisfacția spectatorilor! Cu Timon… și Coriolanus, piese târzii, lucrurile stau altfel și soluția nu mai e facilă. În Coriolanus, viclenii triumfă: Sicinius și Brutus, la Roma și Aufidius pe de altă parte. Dar oare atacul violent al lui Caius Martius Coriolanus asupra propriei cetăți era legitim? Iată întrebarea!
Un caz interesant, care merită adâncit, este cel menționat doar prin ricoșeu în Iulius Caesar. Lupta pentru care e glorificat Caesar e una fratricidă. Viclean ca Aufidius, Caesar îi dă – interesat – aparența unei victorii naționale, ceea ce-i exasperează, chiar din actul I, scena 1, pe Murellus și Flavius.
MURELLUS: Sărbătoriți? Dar care-i biruința?
Care ținuturi ne plătesc tribut,
Câți sclavi în lanțuri îi urmează carul?
Voi, bolovani, pietroaie nesimțite,
Suflete seci, voi, oameni răi ai Romei,
Uitat-ați de Pompei? (…)
Așterneți flori pe calea unde Cezar
Mărșăluiește triumfal că-nvinse
Pe-urmașii lui Pompei? Ia marș acasă.
Shakespeare induce de la început ideea nelegitimității eventuale a lui Caesar, ceea ce va justifica acțiunea lui Brutus, de care – pe neașteptate – va profita, aparent naivul, inofensivul Antoniu. Acesta se va arăta mai abil și mai hotărât decât Aufidius însuși! Forța dramatică inegalabilă a lui Shakespeare este încă o dată dovedită.
[Traducerea versurilor citate, conform ediției William Shakespeare Opere, coordonator prof. George Volceanov: Coriolanus (trad. Horia Gârbea și George Volceanov), Titus Andronicus, Macbeth și Richard al III-lea (trad. Horia Gârbea), Iulius Caesar (trad. Lucia Verona și Horia Gârbea).]