Palazzo Reale di Milano, situat în Piața Domului din capita Lombardiei, a găzduit, între lunile martie și septembrie ale anului trecut, expoziția „Impressionismo e Avanguarde. Capolavori dal Philadelphia Museum of Art“, în cadrul unui proiect plurienal („Musei del Mondo al Palazzo Reale“), care constă în aducerea la Milano a colecțiilor din alte muzee din lume, pe cât posibil anual, din ce mi-am dat seama. Inițiativa a demarat în 2015, prin „mobilitatea“ semnată cu muzeul din Budapesta, a urmat în 2016 muzeul parizian Orsay (specializat în secolul al XIX-lea ), iar acum a venit rândul unuia dintre cele mai importante muzee din Statele Unite. În fond, vrând-nevrând, anul trecut a fost posibilă o continuitate parțială firească a ceea ce a fost adus de la Paris cu trei ani înainte, deoarece majoritatea pictorilor prezentați atunci s-au regăsit și la Milano, cu alte exponate, evident.
Având și de această dată drept reper muzeal capitala culturală nu numai a Franței, ci, multă vreme, și a lumii, firul conducător al expoziției milaneze a constat în punerea în evidență – prin intermediul a 47 de tablouri și a trei sculpturi – a unei importante perioade din istoria artei, de la impresionism și postimpresionism, până la avangarda istorică și la suprarealism. Coloritul și luminozitatea acestei fericite ștafete au fost asigurate de celebri pictori ai secolului al XIX-lea (Édouard Manet, Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir, Edgar Degas, Vincent Van Gogh, Paul Cézanne, Paul Gaugin) și apoi de cei din secolul al XX-lea (Henri Matisse, Georges Braques, Marc Chagall, Pablo Picasso, Wassily Kandinsky, Salvador Dalí). Nu trebuie omiși nici celebrii sculptori Auguste Rodin (Atletul), Constantin Brâncuși (Sărutul), precum și unul „de ocazie“ – Paul Gaugin. Vizitatorii au putut sesiza și înregistra, de-a lungul celor nouă săli ale expoziției, principalele mișcări ale artei moderne timp de câteva decenii, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, atunci când avuseseră loc mari schimbări novatoare, nu numai artistice, ci și istorice, sociale, economice.
Trăinicia acestei pregnante dezvoltări a artei de la cumpăna dintre ultimele două secole nu putea fi certificată fără aportul împătimiților colecționari Alex Cassatt, Samuel S. White III, Louis Stern și Walter Conrad Arensberg, care au achiziționat (cu bani grei) tablourile, le-au mutat de ici colo atunci când au fost nevoiți și apoi le-au redat circuitului public prin acte filantropice (donații) făcute Muzeului din Philadelphia. Deși Philadelphia reprezintă simbolul luptei pentru Independență și se constituie deci într-o emblemă identitară pentru națiunea americană, mulți colecționari ce au devenit donatori ai muzeului s-au stabilit acolo din alte părți sau au trăit în alte părți. Prin urmare, colecționarii nu numai că pot schimba destinația și chiar destinul unui așezământ cultural, ci și instituționalizează mișcări artistice, așa cum s-a întâmplat în cazul acestui celebru muzeu nord-american.
Aparent, este incongruent să alături avangarda cu impresionismul, dar această asociere a fost posibilă nu numai datorită colecționarilor, care au achiziționat ce și cum au putut, dar și creatorilor înșiși. De exemplu, Cézanne a făcut, prin intermediul operei sale, conjuncția între lumea prospețimii ochiului, a spontaneității, a nuanței și a sentimentului, care caracterizează impresionismul, cu căutările experimentale, nu mai puțin spontane, dar antisentimentale, caracteristice avangardei. Așadar, se pot observa influențele reciproce și capacitatea de dialog coerent între construcții, orizonturi și obiective comune ale revoluției limbajului artistic care a caracterizat o perioadă foarte fecundă din dezvoltarea artei moderne.
A fost de remarcat coerența angrenajului pictural, fluidizarea („uleioasă“, aș spune) între parcursul tradițional al perioadelor istorice respective și devenirea creatorilor. Astfel, alternanța între peisaje, naturi moarte, portrete și scene urbane nu afecta logica desfășurării cronologice pe parcursul celor câteva decenii avute în vedere. Responsabilii principali ai expoziției (Jennifer Thompson și Matthew Affron, de la Muzeul de Artă din Philadelphia, ajutați, pentru consultare științifică, de Stefano Zuffi) au conceput o organizare cronologică și tematică pe baza corpusului celor patru colecții, ce a avut de înfruntat eclectismul constituent atât spiritului unui muzeu, cât și gustului sau preferințelor colecționarilor.
Printre primele tablouri expuse se vedea Femeie cu colan de perle într-o lojă, al lui Mary Cassatt, care, plecată de mică din Pennsylvania, a locuit în Franța timp de 60 de ani, unde s-a alăturat grupului impresionist francez. Ea a fost elevă și prietenă intimă, timp de 40 de ani, a lui Edgar Degas (prezent în expoziție cu Clasa de dans). Din fericire pentru istoria artei, a reușit să-și convingă fratele de dincolo de Ocean, Alexander Cassatt (ce avea mari posibilități financiare), asupra necesității de a achiziționa tablouri cu pictură impresionistă și astfel s-a făcut primul pas spre colecționarea operelor de artă pentru Philadelphia. Prezența în muzeul milanez a lui Mary Cassatt alături de Marie Laurencin (Nimfă și căprioară) și de foarte cunoscuta Berthe Morisot (Portret de copil) ne aduce aminte de faptul că ele au realizat o puternică breșă mentalitară într-o epocă în care gândirea și expresia creatoare feminină erau practic inexistente între cadrele realizărilor artistice.
Cine a trecut prin sălile expoziției a traversat nu doar o istorie a artiștilor și a operelor lor, ci și a colecțiilor, formate din partea unor îndrăgostiți de frumos, care au iubit anumite obiecte de artă, le-au cumpărat și apoi le-au destinat muzeului nord-american, reintegrându-le astfel patrimoniului public. Vizitând expoziția „Impressionismo e Avanguarde. Capolavori dal Philadelphia Museum of Art“, am avut prilejul să privesc o pagină importantă a colecțiilor de artă americane care, de fapt, s-au reîntors temporar în Europa.
Asemenea fiecărei săli, și penultima dintre ele a fost tutelată de un motto bilingv, de astă dată împrumutat de la Constantin Brâncuși: „La semplicità si raggiunge penetrando nel senso reale delle cose“ – „One achieves simplicity despite ones self by entering into the real sense of things“. „Restaurată“ în românește, fraza sună astfel: „Simplitatea nu este un țel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor“. În sala respectivă, s-au etalat, alături de alte piese, trei exponate din colecția Arensberg care fructifică diverse reprezentări ale problematicii corpului omenesc: La scăldătoare, de Renoir, un nud feminin de Picasso și sculptura brâncușiană Sărutul din 1916 (a patra variantă a marelui creator).
Glumind mai mult asupra sensului real al lucrurilor, pot spune că profitul sufletesc major pe care l-am avut după ce am părăsit expoziția din Piața Domului milanez a fost că voi fi scutit să mai merg la Philadelphia Museum of Art pentru a admira acolo Sărutul lui Brâncuși. Varianta din Cimitirul parizian Montparnasse (piatră funerară pe mormântul unei sinucigașe rusoaice) am văzut-o de mai multe ori, dar mi-am permis să fac aceste drumuri, deoarece nu am fost nevoit, asemenea marelui sculptor, să merg pe jos de acasă până la Paris. Cea mai comodă posibilitate ar fi fost să vizitez Muzeul de Artă din Craiova, dar, din păcate, Cetatea Banilor nu o văzusem până mai ieri, cu prilejul Centenarului nașterii lui Ion D. Sîrbu. Așa se petrec lucrurile atunci când nu știi ce ai acasă. Îmi promiteam la Milano să descind în capitala Olteniei cât de curând posibil, cu speranța ca, văzând prima variantă a Sărutului, din muzeul craiovean, să nu rămân cu impresia, greșită, că accesul spre universalitate nu se face neapărat intrând pe naționala Poartă a Sărutului… Acum, după vizitarea Muzeului de Artă din Craiova, nici nu știu ce variantă să aleg și ce să mai spun. Adio, Europa?