Atribuirea Premiului Nobel pentru Literatură 2019 scriitorului Peter Handke a declanșat o complexă și emoțională dezbatere. Ea s-a înscris, înainte de a se fi încheiat, în cronica scandalurilor mediatice din ultimele decenii din spațiul culturii germane și europene.
Decizia a fost întâmpinată de cunoscători și de partizanii autonomiei valorilor estetice cu entuziasm. 10 octombrie 2019 (data la care a fost comunicată oficial mult așteptata veste) este considerată o măreață zi pentru literatură, o scadentă revenire la criteriile estetice! Și, în același timp, o opțiune curajoasă – cum sună afirmația peremptorie a criticului literar german de întâmpinare, Denis Scheck, realizator al unei îndrăgite emisiuni literare TV.
Valoarea estetică și corectitudinea politică, în coliziune
Dar, în ce constă acest curaj? În a onora amploarea și diversitatea operei unui scriitor „dificil“, un clasic în viață care polarizează și provoacă spiritele, obișnuit să înoate împotriva curentului, reputat pentru spiritul de frondă, temut din pricina temperamentului coleric, dezavuat pentru partizanatul politic în favoarea Serbiei, în timpul războaielor post-jugoslave dar admirat pentru forța talentului său literar? Nici într-un atare caz de „abatere de la un consens general, moral și politic“, pentru a recunoaște valoarea unei opere, nu ar fi fost nevoie de un curaj deosebit. Merită amintit că membrii juriului nu s-au temut să-i acorde Nobelul nici lui Jean-Paul Sartre, în pofida notoriilor și regretabilelor sale simpatii pentru ideologia stângii comuniste (leninism, stalinism, maoism, de care altfel nici nu s-a dezis întru totul până la sfârșitul vieții). Este drept că Sartre, invocând dorința de a-și apăra „libertatea“, a refuzat premiul. Ulterior a solicitat fără succes doar „valoarea pecuniară“ a acestuia. Conform regulamentului, ea fusese virată în Fondul Nobel.
Iar dacă în atribuirea Nobelului pentru Literatură valoarea estetică a operei autorului laureat rămâne criteriul decisiv, Peter Handke este cu supra de măsură mai îndrituit să îl primească decât au fost, spre a nu da decât două din multele exemple, Dario Fo și mai recent, Bob Dylan…
Dar autorul ei? La cumpăna dintre milenii, Peter Handke, născut la 6 decembrie 1942 în localitatea Griffen din Kärnten își adjudecase deja statutul de candidat la Nobelul pentru Literatură prin creația sa de până atunci, inconfundabilă stilistic prin miza majoră pusă pe limbaj. Cărțile autorului umplu, din 1966 și până azi, întregi rafturi de bibliotecă, acoperă aproape toate genurile și speciile literare, la care se adaugă scenarii cinematografice și radiofonice, traduceri din limbile clasice și moderne. Cifra premiilor literare, a distincțiilor și titlurilor academice care i-au fost atribuite scriitorului austriac începând din 1967 până azi se apropie de 50. În palmares figurează și Premiul literar Büchner, cea mai prestigioasă distincție pe care o pot primi autorii de limbă germană, Handke se numărându-se printre cei mai tineri laureați.
Pe lângă tactica împroșcării cu noroi, scandalul a preluat strategia unui proces de demascare intentat lui Peter Handke, în care se renunță la argumente iar literatura este scoasă din discuție, observă pe drept cuvânt scriitorul Thomas Melle, într-un fulminant eseu, intitulat Clowns auf Hetzjagd (Clovni puși pe hăituială) publicat în revista „Die Zeit“, la zece zile după ce vestea sosită de la Stockholm a încins spiritele. Textul poate trece și drept un prim bilanț al unei jalnice drame cu final deschis.
Scriitorului urma să-i fie atribuit în 2006 Premiul literar Heinrich Heine, dotat cu 50.000 euro, din partea orașului Düsseldorf. Unii dintre membrii juriului împreună cu câțiva oameni politici ai momentului, au considerat că simpatiile pro-sârbe ale lui Handke ar fi incompatibile cu principiile morale ce fundamentează statutul premiului care, în optica unor demnitari publici, nu ar fi un premiu literar ci unul politic. Primarul de atunci al Düsseldorf-ului, Joachim Erwin, a deplâns hăituiala pornită împotriva lui Peter Handke, Sigrid Löffler împreună cu Jean-Pierre Lefevre au părăsit în semn de protest juriul, căruia scriitorul însuși i-a adresat un mesaj în care își exprima refuzul de a-și mai vedea opera expusă judecăților vulgare ale unor politicieni, de a lua în primire premiul, revendicând în schimb o evaluare diferențiată, nuanțată a convingerilor sale politice. Ceea ce nu s-a întâmplat nici atunci și încă mai puțin, acum. Mai temperate în mediul analog al presei scrise, mult mai vehemente în rețelele de socializare, disputele în jurul „culpei morale“ a lui Peter Handke au fost reactivate după peste două decenii la turații maxime, deși (cu cuvintele celebrului om de spirit și comic german, Karl Valentin) totul fusese deja spus, dar… nu de toți.
Adversarii încrâncenați ai autorului nu și-au mai amintit că în 2015, în volumul Tage und Werke (Zile și lucrări) le fusese adresată, sub titlul Versuch einer Antwort (Încercare de răspuns), o invitație directă la dialog, ca alternativă la cantonarea în tabere adverse, la lătrături și urlete. Sau că, un an mai târziu, Handke își făcea „mea culpa“, își asuma „idioția“, recunoaștea „deruta “ care l-au împins să afirme că sârbii ar fi fost încă mai victimizați decât evreii. Trecută cu vederea a fost și estimarea de către autor a masacrului de la Srebrenica ca fiind cea mai gravă crimă împotriva umanității comisă în Europa după cel de-al doilea război mondial .
Impresia că dezbaterile s-au conformat realmente procedurilor unui proces de demascare a fost confirmată de acribia cu care așa-ziși observatori „imparțiali“ au întocmit în pripă o cronologie a controverselor iscate de atribuirea Premiului Nobel, pe când acestea erau încă în faza lor explozivă. Au fost inventariate sub etichete deloc măgulitoare, reacțiile verbale ale inamicilor lui Peter Handke precum și cele mai notorii accese de furie ale acestuia, în diverse împrejurări, publice sau familiale. Reluate în paginile de foileton, aceste „mărturii“ lipsite de orice relevanță literară, nu au făcut decât să potențeze scandalul, să amplifice cacofonia astfel încât vocile care reclamau revenirea la literatură și rațiune să se poată face cât mai greu auzite.
Sub titlul Idiotul care a primit Premiul Nobel pentru literatură, „Wiener Zeitung“ citează câteva opinii care frizează pe alocuri injuriile. Susan Sonntag era convinsă că mulți dintre prietenii ei, aflând că autorul ar fi pus sub semnul îndoielii gravitatea masacrului de la Srebrenica, nu îi vor mai citi viitoarele scrieri. Alain Finkielkraut, mai puțin reticent, i-a aplicat lui Handke eticheta de monstru ideologic. Iar Salman Rushdie, în „Le Monde“, îl considerase pe împricinat pe jumătate nebun, pe jumătate cinic. În 2008, Jonathan Littel, care și el se deplasase în ținuturile de război din fosta Jugoslavie, eticheta simpatiile pro-sârbe ale lui Handke drept obscene, recomandându-i autorului să-și țină gura. S-ar putea ca Handke să fie un fantastic artist, dar ca om, el îmi este dușman. În final, scriitorul francez formulează și o sentință: Poți fi imoral atâta vreme cât te miști în teritoriul artei. Dar când îl părăsești și te articulezi politic, regulile se schimbă.
Afirmând că Nu intră în atribuțiile Academiei Suedeze să opteze între politică și literatură, secretarul ei permanent, Mats Malm, a replicat sobru atât criticilor de moment aduse premierii lui Peter Handke, cât și dușmanilor de ieri și de azi ai scriitorului. Apelul la stricta delimitare a domeniilor intrate în coliziune – literatura, politica, morala – a fost cu bună știință ignorat de apostolii corectitudinii politice de dragul scandalizării dezbaterilor și a incriminării laureatului.
Handke, monstrul se intitulează rechizitoriul publicat în foiletonul cotidianului „Die Welt“, sub semnătura lui Andreas Rosenfelder, la 8 zile după comunicarea deciziei Academiei Suedeze. Vestea, crede jurnalistul, i-ar fi șocat teribil pe Millennials, a se citi „membrii primei generații Digital Native“. Așa-zisul simpozion literar non stop pe twitter, cum califică Rosenfelder hărmălaia internautică presărată de invective dure la adresa laureatului, încurcă planurile dezbaterii și ignoră valorile operei. Handke ar fi așadar un agresor al femeilor, un adept al genocidului, un refuznic al dialogului, un delincvent… Bănuind că mai tinerii utilizatori ai rețelelor de socializare au carențe „hermeneutice“, autorul articolului (presărat de anglicisme) se arată dispus să le sară în ajutor „naivilor“ prin trecerea în revistă a performanțelor lui Peter Handke în materie de comunicare agresivă. Prima dintre acestea ar fi piesa de teatru Publikumsbeschimpfung (Insultarea publicului). Spectacolul – concomitent, un triumf și un scandal – a fost pus în scenă la Frankfurt pe Main în 1966 de reputatul regizor Claus Peymann, rămas până azi un admirator fidel al scrierilor lui Peter Handke. Luată în colimator este și „insolența“ tânărului autor invitat la Princenton, la o sesiune a Grupului 47, unde îndrăznise să observe că în proza contemporană germană domnește un fel de impotență descriptivă. O părere nu tocmai neîntemeiată… Fără a ne opri asupra restului „păcatelor“ lui Peter Handke, înșiruite cronologic și malițios de foiletonistul șef al ziarului citat, o precizare se cere totuși făcută. Relațiile scriitorului austriac cu presa au fost de la bun început dificile. Abia după 1996, când partizanatul pro-sârb al lui Handke a devenit obiect de consternare, producând o fractură într-o carieră literară strălucită, ele au devenit cu adevărat tensionate.
În atari condiții mai au voie scriitorii să se exprime liber, să spună ce gândesc? Subversiva întrebare este formulată în chapeau-ul unui memorabil eseu semnat de publicistul Jens Jessen, apărut la finele lunii octombrie în săptămânalul „Die Zeit“. Controversele în jurul nobelizării lui Peter Handke i se par autorului profund neliniștitoare. Ele trădează o veche dorință a societății de a ține sub control arta și artiștii, de a-i forța să se conformeze propriului ei codex moral. Firește că romanțiosul parti-pris al lui Peter Handke pentru o Serbie care a comis crime de război este revoltător și reprobabil, concede eseistul, refuzând la fel de categoric o lectură deformantă ori punere la index a scrierilor unui autor doar sub motivul erorilor sau convingerilor politice ori morale ale acestuia. Mai ales când acestea nu au nici un impact asupra operei. Istoria artei și a spiritualității europene nu duce lipsă de exemple de acest fel. Enumerarea și analiza acestora constituie în sine un capitol al culturii europene. Doar aparent surprinzător, un alt eveniment avea să potențeze intensitatea polemicilor în jurul legitimității atribuirii Nobelului lui Peter Handke. Ca în fiecare an, în perioada desfășurării Târgului de Carte de la Frankfurt pe Main, a fost decernat și Premiul German al Cărți. Întâmplarea face ca Sasa Stanisic, laureatul distincției dotate cu 25.000 de euro, pentru romanul Herkunft (Obârșia), să fi părăsit pe când avea 14 ani , împreună cu familia, orașul Vișegrad din Bosnia-Herțegovina înaintea izbucnirii războiului iugoslav, stabilindu-se în Germania. În discursul său de mulțumire, Stanisic l-a atacat din nou, cum procedase de altfel deja anterior, dar mult mai vehement în rețelele de socializare, pe colegul său de breaslă austriac după ce aflase de „nedreapta“ decizie a Academiei Suedeze. Recomandărilor editurii făcute autorului, de a evita cu prilejul festiv subiectul nevralgic, nu au fost de nici un folos. Stanisic a insistat asupra acestuia într-atât, încât discursul său de mulțumire s-a metamorfozat într-o răfuială cu Peter Handke și într-un prilej de a-și exprima consternarea că așa ceva a putut fi premiat de nobila Academie. Se simțea însă consolat, chiar bucuros că nu este singurul cuprins de stupefacție și deloc mirat că biserica catolică l-a felicitat deja pe Handke, trecând peste corectitudinea politică. În fine, a declarat că celebrează un alt fel de literatură (a se citi decât cea a scriitorului austriac), a felicitat-o pe Olga Tokarczuk după care și-a definit propriul crez poetic: o literatură căreia totul îi este permis, care poate încerca totul, chiar angajarea în lupta politică, slujindu-se de limbaj. Dar care, nu este cinică, nu este duplicitară,nu-i induce pe cititori în eroare, înveșmântând poeticul în minciună (….) În încheierea discursului, cere permisiunea de a mai aminti că celebrează și acea literatură, care descrie o anumită perioadă a istoriei, pentru a conchide că istoria,așa cum a fost ea descrisă de Handke, în cazul Bosniei, nu a existat niciodată. Discursul lui Sasa Stanisic (talentatul scriitor este beneficiarul unor premii literare anterioare și al simpatiei publicului, mai cu seamă feminin) a readus din fundal în centrul atenției și unele modificări survenite în relațiile dintre autor și operă, în statutul autonomiei artei, sub impactul hipermoralismului și al corectitudinii politice. Așa numitul „scandal“ în jurul„nobelizării“ scriitorului Peter Handke se suprapune peste rezultatele îngrijorătoare ale unui sondaj de opinie care atestă o îngustare progresivă a spațiului rezervat liberei exprimări a opiniei. Fără a intra în detalii, merită semnalat că acest fenomen se situează în prim planul atenției presei scrise. Revista „Der Spiegel“ bunăoară, în primul său număr din luna noiembrie, anunță de pe copertă că libertatea de opinie este în pericol. În cuprins, între altele, șeful Editurii Springer, managerul mass-media Mathias Döpfner, estimează „cazul Handke“ ca fiind simptomatic pentru tendința de a reduce la tăcere orice aserțiune care contravine principiilor corectitudinii politice. În același interviu acordat redactorilor revistei, Döpfner declară că personal, consideră ceea ce Peter Handke a afirmat și scris despre Serbia ca fiind inuman și fals. Totuși, este de părere că punerea în discuție a legitimității atribuirii Premiului Nobel acestui autor este inhibantă și contrară principiilor esteticii, neavând nimic de a face cu literatura și, cu atât mai puțin, cu libertatea de opinie și de gândire. Un studiu al istoricului Christoph Deupmann, consacrat scriitorului Peter Handke, războaielor din fosta Iugoslavie și scriitorilor germani, publicat în portalul Zeithistorische Forschungen în 2008, documentează deja o idiosincrazie vizibilă a mass-media la „abaterile de la normă“. Sunt enumerate, în context, câteva scandaluri mediatice antologice, din ultimul deceniu al secolului trecut și începutul mileniului trei, dispute provocate de discursurile publice și textele unui Martin Walser, Günter Grass, Botho Strauss, Christa Wolf, Peter Sloterdijk. Urmarea „penalizării“ curajului a fost retragerea unor scriitori și intelectuali din arena dezbaterilor politice, într-un iluzoriu turn de fildeș. Peter Handke a părăsit acest turn pentru a face o călătorie de iarnă în ținuturile sârbe din fosta Iugoslavie, bântuite de război și zece ani mai târziu, pentru a-și exprima empatia la funeraliile lui Slobodan Miloșevici. Urmările acestor „nesăbuințe“, grave la vremea lor, le-a resimțit din nou din plin, în această toamnă. Invitat de un jurnalist TV, pe când se afla în localitatea sa natală Griffen, să riposteze la reproșurile formulate de Sasa Stanisic la Frankfurt pe Main, Peter Handke și-a ieșit din fire. Reproșându-i interlocutorului că în fața porții casei sale stau vreo 50 de alți jurnaliști , dintre care probabil nici unul nu a pus mâna pe vreuna din cărțile sale dar că toți îi pun aceeași întrebare „ce zice lumea“, că reacțiile se succed una după cealaltă, declară în cele din urmă: Sunt un scriitor, sunt din vița lui Homer, din vița lui Cervantes, din vița lui Tolstoi. Lăsați-mă în pace și nu mai îmi puneți astfel de întrebări! Peter Handke preferă deocamdată tăcerea, lăsând doar opera să vorbească în numele lui.
P.S. Ca antidot la zarva mediatică și dezordinea lumii, Peter Handke recurge la repaos, aduce un elogiu „oboselii“, în sensul latinescului „otium“, în primul din ciclul cunoscutelor sale eseuri (încercări) Versuch über die Müdigkeit, apărut în 1989. Conceput sub forma dialog interior, volumul de doar 80 de pagini conține un fragment care, prin modul de a descrie gestația și nașterea textului literar este de fapt o „ars poetica“ . Încerc să parafrazez acest pasaj. Într-o primă fază, oboseala, repaosul contemplativ ar mări în orizontul de percepție al autorului dimensiunile lumii, privând-o însă de denumirile ei. Relațiile eului auctorial, vorbitor cu lumea, patru la număr, sunt reprezentabile printr-o imagine oarecum rudimentară. Mai întîi eul auctorial este cuprins de muțenie, eliminat în mod dureros din mersul lucrurilor. În a doua fază, amestecul de voci și cuvintele se revarsă dinafară în sinele auctorial care rămâne pe mai departe tăcut, sau cel mult, capabil să strige. În al treilea moment, autorul se înviorează, propozițiile se articulează de la sine într-o povestire coerentă, adresată cuiva anume, unui copil, unor prieteni. În fine, în faza a patra, lumea se povestește pe sine, fiecare din întâmplările ei pașnice este deja o povestire. Fiindcă pentru a scrie un epos, autorul nu mai are nevoie de lupte și războaie, ca barzii și cronicarii. Tocmai acest repaos contemplativ, „oboseala“ despre care scrie, este factorul ordonator și generator în același timp, care face ca povestirea să se transforme în epos, în idealuri, ca imaginile trecătoare ale lumii să se înșiruie una după cealaltă, reîntrupându-se… în literatură.