Despre Moldova oricine poate să spună câte ceva. Îndeobște, cam același lucru. Basarabia e realitatea față de care afișăm suprasentimente și cele mai puține fapte. Cu istoriile paralele în bună parte din secolul trecut, n-am reușit să înțelegem deplin ce s-a întâmplat dincolo de Prut. Istoriografia românească a avansat cu scanarea totalitarismului; în orice caz, mai consistent decât Moldova. Când ne referim la ea, istoricii noștri au preluat studii și radiografieri aproximative. Abia odată cu Panorama comunismului în Moldova sovietică. Context, surse, interpretării se poate spune că avem un debut avizat pentru dezbateri. Nu lipsit de controverse.
Spun asta pentru că, așa cum precizează coordonatoarea proiectului, Liliana Corobca (la sugestia lui Radu Preda), dificultatea unui asemenea tom vine întâi din armonizarea discursurilor celor patruzeci de autori. Unii analitici, alții sintetici sau descriptivi. Specialiști în domenii înrudite și, cu toate acestea, riscând divergențe, autorii au avut o problemă comună, cea care le-a și interzis până acum cercetătorilor români să-și facă o impresie valabilă despre Basarabia. Anume, bariera lingvistică. E de la sine înțeles că majoritatea surselor, arhivelor, textelor etc. au fost traduse din rusă. Mai mult, uităm repede că în Moldova limba română se scria până mai ieri cu grafie chirilică. O a treia observație, alături de armonizarea discursurilor și traducere, privește vârsta autorilor. Născuți între 1936 și 1981, ei acoperă experiența totalitară și absența ei. Dar e și un semn de încredere, căci nu poți suspecta pe Demir Dragnev că la 83 de ani nu a priceput esențialul diferențelor ideologice, nici pe Marius Tărâță că, la 38 de ani, a înțeles cât trebuie din cei câțiva ani copilăriți în USSR. De altfel, mezinul autorilor semnează și capitolul dedicat Proceselor demografice (19450-1991), fără îndoială un reper al datelor adevărului istoric. Cel care are inversul vârstei decanului transmite adevărul cel mai riguros, al matematicii.
Foarte utile sunt sintezele semnate de Nicolae Enciu și Anatol Petrencu, texte ce ar trebui citite înaintea capitolelor tematice. Cât se poate de actuală este sintagma lui Eric Hobsbawm referitoare la „secolul extremelor“. A existat și rezistă o determinare cauzală între nazism și comunism, iar distincția, câștigătoare până azi – cum opinează Tony Judt – certifică faptul că primul, nazismul, a fost cel mai mare rău (național-socialismul), iar celălalt, comunismul, cel mai periculos. Asupra exceselor s-au exprimat diverse comisii și organizații, toate condamnând sau cerând denunțarea regimurilor totalitare. Mai puțini știu că în Republica Moldova au existat „tentative“ de atașament la democrația liberală numai între 1990-1994 și din 1998 până în 2000. Mai mulți cunosc însă cât a prins modelul democratic în țara anexată de Uniunea Sovietică în iunie 1940 și ținută captivă până la sfârșitul lui august 1991. Ca peste tot, agenți activi ai fostelor regimuri s-au infiltrat în atenția electorală. Iar de la înălțimea funcției au încercat, mai pe față, mai subtil, să reangajeze dezbaterea falsă a impunerii unui model ideologic decapitat. Cu destul succes, cum ne amintim. În Moldova, la doi ani de la condamnarea comunismului, fostul prim-secretar al CC al PCM, Petru Lucinschi, repunea PCM în drepturile suspendate, nicidecum eliminate. Taman când Europa condamna oficial regimurile totalitare. Constatând inactivitatea sau inexistența societății civile în fosta RSSM, adepții fostului regim au impus ce-aveau ei de gând, cu firave opoziții. Precum cea aparținând lui Gheorghe Ghimpu, care demonstra cum distrugerea a 200 de biserici, 22 de mănăstiri, 300 de cimitire, biblioteci etc. din Moldova a însemnat apocalipsa materială și spirituală a unei țări mici, căreia i se impuneau o limbă și o cultură străine.
manipulată cinic, societatea n-a făcut mare lucru cu libertatea. S-ar spune azi că, prea obișnuiți cu captivitatea, basarabenii n-au reușit să-și însușească modelul democrației. De fapt, n-au fost întru totul responsabili. Stagnarea progreselor de orice fel și interdicția desecretizării dosarelor și arhivelor spun multe. Abia o mică parte s-au deschis publicului. Clișeele propagandistice din perioada sovietică au revenit ca un refren niciodată stins, sub formă publicitară sau electorală. Cu istoria semnată de Moscova și cu neajunsurile istoricilor români, prima sinteză istorică apare abia în 2003, semnată de un colectiv mixt, româno-basarabean. E aiuritor cum și astăzi poți constata antiromânismul (prin „deznaționalizare“ și „moldovenizare“) care s-a centrat îndeosebi asupra celor 22 de ani cât Basarabia a întregit „burghezia“ românească. Și tot până astăzi nu se poate vorbi despre identitate fără diferențierea și diabolizarea identității românești. Cam tot ce spun se știe sau se găsește, într-o formă sau alta, în discursul intelectualilor.
În privința celor cinci decenii de literatură din comunism, Maria Șleahtițchi operează o distincție între formula „literatura sovietică moldovenească“ (1945-1991) și stabilește că aceasta nu putea fi integrată literaturii române – conform criticilor români –, în vreme ce criticii basarabeni spun că e vorba de o parte integrantă a literaturii române. Din câte se pare, adevărata literatură basarabeană debutează cu trei evenimente în primul deceniu bolșevic. În 1955, apar Frunze de dor de Ion Druță și debutează poetic Aureliu Busuioc și, în proză, Vladimir Beșleagă. Straniu e și că în 1990 apare o Istorie a literaturii moldovenești fără nimic în comun cu noua epocă, democratică, ci tributară regimului anterior, scrisă în alfabet rusesc – deși încă din 1989 funcționa legea cu privirea la alfabetul latin al limbii „moldovenești“. Citind cele notate de Maria Șleahtițichi ai impresia că citești monografia unei farse fără sfârșit. Când toată lumea sărbătorea eliberarea, în Moldova se perpetuau, tacit și apoi strident, lozincile propagandistice din urmă cu decenii.
Chiar și în privința literaturii, istoria Basarabiei se poate reduce la expresia: ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Mișcarea literaturii se face cu fața la zid, iar mesajele receptării critice par imuabile. Ba chiar seamănă ca două picături de apă cu propaganda bolșevică. În anii amintiți, propaganda nu se deosebește plenar de ce se petrecea în România. Creangă era valorificat cu Moș Ion Roată și Unirea, iar Eminescu, cum altfel?, cu Împărat și proletar; începând cu propaganda din revista „Octombrie“, ce se opunea întâi de toate modelului „burghez“ cultivat în România interbelică. Cu această revistă începe legitimarea „moldovenismului“, găsind rapid și scriitori numai buni de stigmatizat pentru atitudine dușmănoasă. De pildă, Nicolai Costenco va petrece 15 ani de închisoare și în deportare. Interesant e că în primul deceniu postbelic există o competiție scriitoricească între basarabeni și transnistreni. Superiori, evident, basarabenii au modele valoroase, pe când ceilalți sunt frustrați, de aceea preiau tot elanul proletcultist, înlocuind astfel esteticul cu politicul. Discretă, dar cu efect surprinzător – ceea ce nouă ne-a lipsit – a fost producerea unei literaturi pentru copii ce iese din tiparul propagandistic dedicat tinerei generații. E o literatură în care se refugiază nealiniații ideologic, precum A. Busuioc și V. Beșleagă.
Mai grav decât la noi s-a manifestat oportunist critica literară, fără niciun titlu valabil în primele decenii realist-socialiste. Până în 1974, șaizeciștii basarabeni au recuperat din decalaj, mai cu seamă în urma Congresului al II-lea al Uniunii Scriitorilor din RSSM, în frunte cu Ion Druță; poezia reinstaurează esteticul, Vasile Vasilache și Serafim Saka scriu altceva. Dacă șaptezeciștii nu contează, optzeciștii basarabeni debutează târziu și tardiv, între 1988 și 1994. Chiar și după. Totul sub atenția orwelliană a Cenzurii, care amenda lipsită de simțul ridicolului; de pildă, poemul Curcubeul (parte din volumul de poezii pentru copii Trei iezi de Grigore Vieru) era eliminat pentru că ordinea culorilor amintea de drapelul românesc… Fobia explodează până aproape de imediata actualitate. După independență, dintre cei 200 de intelectuali care semnează proclamarea alfabetului latin, doar 66 se regăsesc cu semnături, semn că, așa cum autoarea găsește inspirată, „Când tunurile bat, muzeele tac“. Adaug că lozinca pașoptiștilor ar fi astăzi: când ideologiile bat, literatura tace. Trăgând linie, se poate spune că Basarabia nu și-a recuperat critic literatura, nemaivorbind de absorbirea ei reală în literatura română. Încolo, arhitectura, filmul, muzica, teatrul, antropologia etc., toate luptă din tranșee cu o agresiune ce pare neschimbată.
Dacă în România Ministerele Adevărului aveau cât de cât un contur recognoscibil, în Moldova, distopia e deplină. Ele au barbarizat cultura cu egală violență până dincolo de totalitarism. Panorama… confirmă ceea ce cu toții speram să fie doar o excrescență absurdistă: genocidul cultural de dincolo de Prut aduce cu un infern instalat pentru multă vreme.