Ion Mureșan și boala uitată

Un bărbat își vizitează prietenul. Cel din urmă are o fetiță care desenează mult, iar părinții notează titlul pe spatele colilor. Împrietenit cu fetița care nu știe să scrie și să citească, musafirul asistă la spectacolul prezentat de micuță, care-i arată, firește, de fiecare dată, colecția ei. Numai că, la un moment dat, verificarea de pe verso nu bate cu ce spune tânăra artistă. Înfuriată, ea zice că nu ce stă scris e adevărat, ci ceea ce afirmă ea; carevasăzică, desenul în cauză reprezintă niște cai la marginea unei păduri. Punct. Maturul citește: „O fată în rochie roșie ascunsă în iarba albastră”. După verificarea desenului, fetița, ofensată, spune, dojenindu-l pe cel mare, că n-a știut să țină corect desenul, altminteri ar fi văzut clar că în iarba înaltă și albastră e o fetiță, iar dacă ea se află în iarbă, firește că se ascunde. Scena îi oferă celui matur senzația zidului ce desparte pe cei ce trăiesc în paradisul eidetic de ceilalți, care l-au uitat. Musafirul e Ion Mureșan, iar zidul, după asemenea întâmplare, se mută înăuntrul lui.

De obicei, poeții contemporani exasperează atunci când vor să definească poezia. În preajma altei ocazii aminteam că Ion Mureșan deține arta de-a extrage din lumescul cel mai familiar un efect de poruncitoare naivitate. Cum e, de pildă, definiția lui despre poezie – una dintre ele – care înseamnă ceea ce rămâne când, după ce acoperi o oglindă cu respirația ta, ștergi apoi suprafața aburită; ceea ce persistă vizibil e ea, poezia, nimic altceva. La fel în cazul de mai sus, când poetul descoperă, ca toți maturii seduși de artă, raporturi neobișnuite în micile gesturi ale copiilor. Mai bine adaug: reacții mici cu efecte poetice nucleare.

Întotdeauna am bănuit că de asemenea întâmplări miraculoase au parte numai poeții. Înainte vreme, mă obseda verdictul lui Cioran care spunea că poezia nu duce nicăieri, că în ea, în poezie, există o uriașă inutilitate în armonie. Dar am priceput devreme că, la o adică, poți vorbi de iresponsabilitate și dezmăț sufletesc, după cum afirmă filosoful român. Ion Mureșan transferă și în proza sa eseistică ceva din prospețimea arbitrară care e poezia lui. Iar textele din Cartea pierdută pot fi citite la fel cum se parcurge poezia lui Ion Mureșan: ca o lungă scrisoare adresată prietenilor. Definiția îi aparține unui alt poet, Jean Paul, care judeca astfel toate cărțile. Un accent trebuie însă pus în dreptul prietenilor; anume, ei trebuie să manifeste o disponibilitate pentru inocență. Talentul poetului român se amestecă numai cu asemenea reciprocități.

Nu altfel trebuie citită Cartea pierdută: o colecție de schițe și eseuri despre imaginea eidetică. Despre „boala” pierdută, care ne arăta cândva ceea ce ne încăpățânam să vedem și care era modul de-a fi al memoriei. Sau care este, încă, pentru poeți și alții asemenea lor. Spun boală pentru că însuși Mureșan citează experimentul medicului E. R. Jaensch ce decreta predispoziția noastră de-a vedea imaginea eidetică până în jurul vârstei de 16 ani, după care memoria noastră o exilează. Minunata boală este pentru poetul Mureșan șansa reobservării lumii ca un întreg trup ce lasă urme în care, regăsindu-le, nu poți afla decât poezia. Cel mai simplu și fără solemnitate se poate spune că poezia lui Ion Mureșan este o urmă, așa cum boala uitată a paradisului copilăriei este o memorie uitată înăuntrul nostru.

Cum ar arăta o viață trăită numai prin intuițiile imaginare ale lucrurilor? Husserl era, fără îndoială, un pacient al eideticului. La fel, Ion Mureșan și, numaidecât, majoritatea poeților care au trăit într-o formă sau alta pierderea paradisului eidetic. Zice bine Al. Cistelecan în postfața cărții despre Ion Mureșan că e un antropolog al imaginației naive, care mai ascunde și un manifest printre eseuri. Cine l-a ascultat vreodată pe Ion Mureșan vorbind, cu siguranță a sesizat că, fără excepție, așa cum o percepe el, poezia începe de la o stare a vederii care se suprapune cu una a inocenței.

Poezia lui Ion Mureșan este o narațiune sacră despre inocență. Chiar dacă se deplasează imaginarul, cred că el scrie cu asigurarea că, oricâtă precipitare am așeza în cunoașterea matură, orgolioasă, ajungem în acea condiție a inocenței, cu previzibilă regularitate. Dacă ar fi trăit astăzi, cu siguranță Sorescu sau Nichita ar fi admirat această poezie ca alunecare transparentă, aș zice, pe care o practică Mureșan.

Toate textele din Cartea pierdută au un concept sau iradiază ceea ce s-ar putea numi interogație. Fără prețiozități, fără lecturi înalte (chiar dacă face trimiteri în unele cazuri). Ion Mureșan nu poate fi corpolent în idei când valsează savant. Ci numai la firul ierbii, justificând natural, biografist, surprins în mișcare. De aceea, textele din volum care au lângă titlu specificația (o paranteză) îmi par cele mai apropiate de amplasamentul lui poetic. Îl prefer în mecanica lui practică decât în tentativele abstracte.

Dar măcar încearcă. N-ați observat că poeții de azi nu mai scriu eseuri despre poezie și, în genere, despre materialul poetic, chiar din zone de interferență a genurilor? Ca altădată Nichita, Sorescu, Blandiana, Mălăncioiu etc. Mai toți șaizeciștii! Îți vine să spui că generația poeților optzeciști, imitați de mulți din generațiile recente, fac pe criticii literari; în fapt, recenzând, de cele mai multe ori empatic, volume de poezie. Ei scriu despre poezie fără să trăiască realitatea ei narativă. Ion Mureșan scrie eseuri ca pretexte poetice via basme și biografeme. Cum spuneam, le prefer oricând pe cele din urmă. Pentru că ecranul eidetic nu e intermediat.

iată câteva repere: în Note la un Paradis pierdut, un vecin discret lasă naratorului cea mai de preț amintire a vieții: ima ­ginea unui dans atipic – pe care rudele, neștiutoare, sigur o vor disprețui. Casa pădurarului este o negociere tată-fiică pe marginea interpretării, Prîslea cel voinic și merele de aur reinterpretează celebrul basm în cheie personală, Făgăduința pentru care m-am născut dezbate analizele din jurul promisiunii din poveste, Cartea din copilărie dovedește că orice discurs despre carte este un mod de-a „merge vorbind printr-un labirint”, Cărțile și frigul este o fastuoasă mărturie despre citit, Poezia și pielea de porc e pretextul basmului pentru demascarea poetului în fața lumii; Lumina și amintirile analizează poezia altui artist, Virgil Mazilescu; Intervalul obligatoriu determină rolul poetului, care „încearcă în miezul imposibilității să stabilească ordinea: logosul”. Mureșan scrie inegal, dar cu nedisimulată bucurie despre somn în basme și nu numai („visele își fac de cap până și în capul celor mai realiști oameni”) sau revelații memorialistice – „Relațiile mele cu somnul (lipsite de orice cordialitate) le datorez știința de a descoperi locurile bune de întemeiat mănăstiri” –, despre reîntrupare și calitățile povestitorilor, despre mintea noastră care nu poate îndosaria decât finaluri fericite pentru că „mitul ne pregătește pentru festivități”, iar „memoria nu arhivează decât dosare rezolvate” (O poveste fără sfârșit). Sau despre un sentiment nedreptățit (Încercare asupra bucuriei), despre care nu mai scrie nimeni, despre imitațiile de bucurie din basme, despre basme ca istorioare despre putere (Mic îndreptar de bătut zmeii), în care Zmeul e un simbol al puterii, iar Făt-Frumos e personalizarea ei… Partea a doua, Orașul din oglindă, aduce ceva mai multă ambiguitate; în Orașul din oglindă (o paranteză) vorbește despre Cluj și destinul alăturat: „Apoi urmează toată viața, o lungă călătorie spre Cluj, o repetată lovire a frunții de oglindă”; despre rutina visătorului și ruine, despre mare și străinătate (Jurnalul de sub Schwarzwaldbrücke), pentru ca să ajungă, în final, la adevărata vedetă a textelor, urma: pe care o caută în vise, iar pentru că privirea înapoi e păguboasă, dă un ocol spre basme, din nou, pretext la jocurile minții, cu siguranța că „trupul e o certitudine iscată supărător de brusc” (La urma urmei).

E bine să încheiem anul cu gândul la basm. Așa cum, de demult, înțe ­lepții gândeau în povești sfârșitul și începutul. Ion Mureșan nu poate strânge altfel semnificațiile din jurul poe ziei. Retorica lui e sprințară, alteori taciturnă, sacadată, după cum și vorbește. Când se lasă într-o parte, cea a melancoliei, se ridică de cealaltă, înălțat sau sprijinit de poezia care fuge de moarte vorbind despre ea. Prozele din acest volum res ­pectă aceste echilibre conjuncturale. Dar mai ales principala legiferare, care ar spune că, fără calitatea de-a privi în ochi basmele, n-ai cum pricepe ce-i cu poezia.

N-am fost multă vreme de acord cu ideea că scriitorii – unii, să zicem – ar da mai mult randament în timpuri de constrângere. Cu siguranță, Ion Mureșan ar fi trebuit să facă parte dintr-un asemenea contingent de poeți, puși să producă măcar un procent din imaginația și rezerva de inspirație de care dispun. Dar ca să nu-mi ridic în cap pe cei ce citesc pe de lături, probabil cea mai eficientă și la-ndemână strategie ar fi ca Ion Mureșan să-și înalțe, singur, zidurile eidetice și să scrie mai mult, ca și cum ar fi singur în desenul lui.

Inegal-savuroasă, Cartea pierdută este un manual de gânduri travestite în basme și întâmplări ale ființei. Cu toate astea, doldora de urme poetice.