Insula-care-nu-e-Ikaria

Un tânăr în pragul vârstei de 30 de ani, care a renunțat la confortul și prosperitatea din Canada, unde familia lui emigrase după 1990, și s-a întors în țară, spre nefericirea părinților rămași peste Ocean, ține să facă o excursie în insula din titlul noului roman al lui Gabriel Chifu. În drum spre Ikaria e o construcție epică masivă, cu peste patruzeci de capitole; și era de presupus că neprevăzutul urma să joace un anumit rol, în intrigă, în culminația ei și în deznodământ. Chifu a devenit, în romanele sale din urmă, un maestru al construcției și al compoziției, atent la fiecare palier narativ, aducând și retrăgând din scenă un număr de personaje bine conturate și făcând ca planurile epice să gliseze necontenit, într-un mod uimitor chiar și pentru un lector cu experiență. De data aceasta, între perspectiva autorului și cea a personajului-narator există nu numai o diferență de ordin naratologic, ci și una de nivel. Romanul, la persoana I, este scris din unghiul în care vede și înțelege lucrurile Andrei Gotea; și prin prisma experiențelor pe care le are „în direct”, sub ochii cititorului.

Văzute nu de sus, dintr-o perspectivă omniscientă, ci din chiar planul unde ele se desfășoară, faptele și întâmplările au de la bun început un halou de ambiguitate. Excursionistul, deși are în vedere să facă un material pe blogul lui de călătorii despre insula Ikaria, cu virtuțile ei miraculoase (aici oamenii par mereu mai tineri și ating vârste înaintate), nu poate ști – și nici programa – ce i se va întâmpla. Mai multe întâmplări neprevăzute și incidente destul de stranii fac ca el să nu ajungă niciodată pe insula Ikaria, accentul simbolic deplasându-se pe drumul inițiatic. Și de aici începe de fapt romanul.

Modelele lui străine sunt Muntele vrăjit al lui Thomas Mann (despre care se vorbește, de altfel, în carte) și Magicianul lui John Fowles; cu, pe de o parte, discuțiile ample între personaje și, pe de alta, modificarea reperelor de realitate printr-un discurs dominant. Pe insula unde ajunge, alta decât Ikaria excursiei sale, și ca un fel de haltă nedorită spre destinație, tânărul va intra într-o serie de complicații cu sensul la urmă. În jurul lui apar personaje, ca Stavros, ale căror cuvinte și gesturi îl tulbură. Fiindcă nu vreau să intru în categoria antipaticilor spoilers, care punctează intriga și dezvăluie finalul, stricând plăcerea cititorilor, nu voi expune structura de cauzalitate care există, totuși, sub ciudatele întâmplări avându-l ca protagonist sau martor. Dar la o privire mai atentă, secvențele conțin o doză de neprevăzut nu numai fiindcă ar fi prin ele însele misterioase și stranii. Văzute, cum spuneam, de la nivelul personajului, toate episoadele ce se înșiră și se înlănțuie par incomprehensibile. Andrei nu poate să știe ce i se va întâmpla în ziua sau ora următoare, așa cum nimeni nu poate ști cu certitudine prin ce va trece în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Renunțarea la omnisciența narativă, în romanul de față, face impredictibil cursul întâmplărilor și al intrigii. Zi după zi și oră după oră, protagonistul e confruntat cu viitorul care vine inexorabil spre el, ca spre noi toți, fără a-i cunoaște cursul, etapele și consecințele. Pe un palier simbolic de profunzime, În drum spre Ikaria este o meditație tulburătoare asupra limitelor de anticipare a propriei vieți. Nu știm nimic din ceea ce vom trăi chiar în seara acestei zile; iar ceea ce am trăit, deja, în ziua lăsată în urmă nu se leagă în mod necesar de ceea ce va urma.

Extraordinară este galeria de personaje care, pe insula-ce-nu-e-Ikaria, sunt invitate ori se invită singure în Pavilionul numit Românesc al unei Case acreditate ca fiind una de Sănătate. Cu o excepție, și anume o figură prea apropiată de realitatea politică dâmbovițeană pe care autorul, din vădită antipatie, o portretizează negativ, personajele din romanul lui Chifu sunt remarcabil construite și urmărite narativ, cu o paletă tipologică rar întâlnită în proza noastră contemporană. Mulți romancieri autohtoni se dedică, așa zicând, eroului central, căruia îi alocă mai toate resursele portretistice și psihologice. Altora li se conferă un rol episodic; și adesea un personaj extrem de interesant este lăsat deoparte și departe de intriga romanului. Aici, dimpotrivă, asistăm la un adevărat „turnir” caracterologic. Personajele venite pe insulă pentru a se trata de bolile cunoscute și necunoscute de ele își povestesc, fiecare, propria experiență existențială în fața unei comisii medicale la fel de stranii ca tot ce se întâmplă, se vede și se aude în acest roman excepțional. Tânărul Andrei devine un fel de secretar și de translator al comisiei medicale, întrucât, ce ciudat!, cei doi profesori din comisie care vorbesc româna nu înțeleg toate cuvintele românești din confesiunile pacienților. Mai toate personajele sunt memorabile: Tiberiu Bonar, orator strălucit și cameleon perfect, cu miezul putred al unei înzestrări excepționale; Dan Cosma, cu figura lui respingătoare ce poartă la vedere stigmatele unei tragedii; Cristian Lazăr, scriitorul abstras, cufundat în propria lume de ficțiuni; Sanda Dobre, femeie superbă și infernală, cu o voce care îi sfredelește auzul bietului personaj-narator, năucit de această prezență agresivă; bătrâna Angela Câmpean, având-o poate ca model real pe Elisabeta Rizea din Nucșoara, femeie simplă și cu frica lui Dumnezeu, impresionantă în confesiunea ei plină de regionalisme și cuvinte populare; profesorul Mareș, bolnav de Alzheimer, incapabil de a mai ști unde se află și de ce; în sfârșit, dar nu în cele din urmă, cei doi examinatori din comisie ce vorbesc româna, uriașul bonom și șeful său mic de statură, care cu o voce foarte slabă și obosită conduce istorisirile pacienților… De la un punct încolo al lecturii am intuit adevărata condiție a acestora din urmă, prin limbajul lor ce pare artificial și prin felul în care procesează viețile și faptele pacienților. I-am raportat la două personaje centrale din imaginarul nostru folcloric; și n-am fost departe de o referință justă, doar că prea sus.

Desfășurarea unui fir existențial, de către un personaj suferind la vedere sau lăuntric, în fața unei comisii ce pare a ști, deja, totul despre viața prezentată acum într-o formă concentrată: iată cum ideea inițială a drumului spre Ikaria atinge o problematică morală cu care, în cele din urmă, se confundă. Andrei este obsedat de a sta „lipit de bine” în toate faptele lui; dar, totodată, constată că are o pasiune bolnăvicioasă în a practica bunătatea, așa cum alții nu se pot abține de la jocurile de noroc. Personaje aparent simple, elementare, precum țăranca Angela Câmpean, își prezintă viața aflată într-un chip atât de covârșitor de partea binelui, cu ancoră în credința în Dumnezeu, încât comisia rămâne aproape mută și omite să mai formuleze un verdict. Tiberiu Bonar, cu calitățile lui aflate parcă în exces, are pe parcursul fascinantei lui spovedanii, cu accente dostoievskiene, un tic verbal („În fine, cam așa…”) pe care urechea deja exersată a lui Andrei îl surprinde ca nefiresc; ca o gripare a unui „motor” uman performant. Pe sub strălucirea vieții și a însușirilor lui Bonar, cursul lui existențial este de fapt o succesiune de mistificări și trădări. Văzute îndeaproape și ascultate atent, personajele acestea, eșantioane de umanitate și natură morală pe insula-ce-nu-e-Ikaria, sunt într-o proporție mare indivizi (care au ales să fie) stricați, inși (cărora le-a plăcut să fie) răi; și într-una mai mică, oameni ce se arată a fi „aleși” și „drepți”; cu ghilimelele de rigoare, fiindcă nici unul nu poate să fie bun pe de-a-ntregul și întotdeauna. Binele și răul sunt amestecate, în viețile oamenilor și într-o ficțiune în care traseul inițiatic al personajului central echivalează cu aprofundarea unei întregi problematici morale, filozofice și religioase.

În drum spre Ikaria, o carte totală, și diferită ca structură compozițională de cele precedente ale lui Chifu, îl înscrie pe autor în categoria restrânsă a marilor romancieri români.