Dioscurii filosofiei

Semnul după care recunoști o viață anodină este lipsa unei istorii pe care s-o desprinzi din vîltoarea ei. O trăiești din inerția de a te fi născut, iar dacă ți se cere să-i povestești firul, ridici din umeri: nici o fabulă nu poți scoate din ea. Un pustiu sec, fără ca vreo dramă majoră să-i dea acea culminație în numele căreia să spui că nu ai trăit degeaba. De asemenea traiectorii găunoase – mici incidente, cîteva frămîntări, două-trei bucurii, și apoi neantul – au parte mai toți muritorii. O vale placidă lungă cît un prohod al mediocrității viagere.

Dar mai sunt și apucații care se nasc spre a înfrunta stelele. Pe fruntea lor destinul și-a întipărit nebunia, și o încredere providențială în ei înșiși le dă aplombul celor ursiți să răzbească. Din această categorie fac parte frații Vacariu: doi gemeni cărora aceeași pasiune (filosofia) li s-a întipărit în tenta identică a fizionomiei, cei doi absolvind Filosofia la București spre a pleca apoi la Oxford, în vederea susținerii doctoratului.

Dintre ei, Mihai e dioscurul cu natură patetică, sentimentalul răscolit de aporii spirituale, șovăitorul prins în clenciul problemelor de conștiință, pe cînd Gabriel, scutit de ezitări existențiale, știe de la început ce are de făcut: să urzească un sistem speculativ prin care să răstoarne istoria filosofiei. Nici o umbră de îndoială nu-i tulbură planul, nici o slăbiciune umorală nu-i pune în pericol intenția. E dioscurul zburător, născut spre a răsturna gîndirea omenirii. E hotărît, lucid și tăios – o coardă metalică vibrînd în numele ideii. A-ți închipui că ceva l-ar putea opri din saltul spre adevărul unic ar fi o impietate. E din specia celor în slujba cărora întreg universul conspiră spre atingerea țelului.

Numai că Diavolul își vîră coada: avînd yala stricată la ușă, Gabriel vrea să intre pe fereasta camerei de la etajul doi al căminului din Oxford, dar alunecă și cade în cap de la opt metri. Accidentul, de o stupiditate demnă de antologia celor mai absurde întîmplări, îl aduce în pragul morții. Va sta în comă cîteva luni, timp în care celălalt dioscur va trăi supliciul celui care e silit să asiste la descompunerea treptată a geamănului. Mai mult, din cauza edemului cerebral care amenință să-i zdrobească creierul, medicii britanici îi cer lui Mihai să semneze un document pentru care își dă încuviințarea ca lobul temporal stîng să fie înlăturat. E momentul în care Mihai are de ales: ori își preschimbă fratele în legumă, ori îl lasă să moară. Intuind că legătura dintre gemeni este o sudare mistică în virtutea căreia ființa fiecăruia stă în completarea cu celălalt, Mihai semnează actul. În noaptea în care operația fusese programată un pacient englez e pus pe masa chirugicală și supus unei lobotomii asemănătoare. Cum pacientul moare, medicii renunță să-l opereze pe Gabriel. Ce va urma va fi o trezire lentă din comă, cu învățarea de la zero a deprinderilor elementare: cuvintele, sintaxa, cititul, scrisul, vorbitul.

Cel mai greu va fi cu propria identitate, căci Gabriel nu știa cine e, cum ajunsese în spital și de ce avea un frate geamăn. Ieșirea din amnezie e dureroasă, presărată cu o puzderie de incidente, dar în final Gabriel revine pe linia de plutire. Și, fără să ezite, în ciuda sechelelor pe care le va purta toată viața – o sensibilitate morbidă semănînd cu sindromul de persecuție (de ce tocmai lui, insul predestinat să-l întreacă pe Kant, i se întîmplase nenorocirea?) și pe deasupra stînjenitoare crize de epilepsie – în ciuda sechelelor se apucă de elaborarea sistemului speculativ. Ideea magică (existența mai multor lumi epistemologice) o va căpăta în Bulgaria, într-o seară de iarnă, iar momentul acela îi va da conștiința clară că este un ales. „Și-a ridicat privirea către cerul acela plin de stele luminoase și a văzut clar, deosebit de clar, acolo sus, scris numele său, printre stele – era scris acolo pentru eternitate!“ (p. 252). Gustul victoriei îl aruncă în al nouălea cer, căci acum știe că este un geniu de aceeași statură cu Hegel, Platon sau Aristotel, dacă nu chiar peste ei.

Gabriel își scrie repede sistemul, îl publică în engleză și își așteaptă consacrarea, numai că recunoașterea întîrzie să vină, din motive pe care la început nu le înțelege, pentru ca treptat, pe fondul sindromului de persecuție cu care se căpătuise în urma traumei, să priceapă că o conspirație se țese în jurul lui, un soi de conjurație în care universitarii din întreaga lume nu numai că-l boicotează, dar pe deasupra îi fură în secret ideile, drept care Gabriel descoperă sute de plagiatori care se înfruptă din filonul distincțiilor proprii. Protestele pe care le îndreaptă către forurile de răspundere, petițiile sau reclamațiile nu au nici un ecou. Gabriel este supus unei ostracizări generale, iar amărăciunea pe care o capătă îi sporește sechelele. Ratează două căsnicii, își pierde prietenii și, însingurîndu-se tot mai mult, se apropie de animale: în genialitatea lui, Gabriel nu se mai poate înțelege decît cu porumbeii sau cîinii, căci oamenii îl ocolesc. Nevoia de iubire și-o ostoiește recurgînd la serviciile doamnelor de companie, iar de singurătate nu-l scapă decît celălalt dioscur, ale cărui tribulații existențiale îl apropie atît de mult de opera lui Dostoievski, încît Mihai își va da doctoratul cu o teză despre scriitorul rus.

iată drama pe care stă biografia dioscurilor. Cei doi nu se pot plînge că viața le-a fost lipsită de istorie, dar ce istorie! Povestea pare pînă într-atît de descreierată că îți vine s-o ridici la rangul ficțiunilor. Numai că Gabriel e astăzi conferențiar la Facultatea de Filosofie din București, pe cînd Mihai predă la SNSPA. Primul nu contenește să afirme că e victima unui complot în care universitarii lucrează cot la cot cu Serviciile Secrete, pe cînd Mihai, mai cu picioarele pe pămînt, îi contemplă ciudățeniile. (Poza alăturată a fost făcută la Oxford, cu o lună înainte de accidentul lui Gabriel, cel în stînga fotografiei. Înfățișarea celor doi, cu o scrobeală de vădită tăietură britanică, îți dă impresia acelei elevații care pornește mai întîi din cap și abia apoi din haine.)

Acum se înțelege că volumul Viața lui G. descrie drama căreia i-am dat aici o expresie lapidară. Gabriel a vrut să fie Dumnezeul filosofiei și a fost pedepsit, primind o răsplată cruntă din partea unei divinități pe care a negat-o mereu în sistemul filosofic. E o dramă să fii caterisit tocmai de Dumnezeul în a cărui existență nu crezi, caterisirea însemnînd două lucruri: accidentul pe care l-a suferit și boicotul la care este supus în plan universitar.

Cartea e scrisă la două mîini, Mihai evocînd episoadele prin care a trecut Gabriel de la accident pînă astăzi, în vreme ce Gabriel scrie despre sine la persoana a treia, descriindu-și viziunea filosofică și represaliile la care a fost supus. În plus, din tensiunea unei nenoriciri pe care a trăit-o ca martor, Mihai nu poate ieși decît făcînd deseori trimitere la opera lui Dostoievski, în ale cărei personaje găsește o cheie de înțelegere pentru clipele de suferință, deloc puține, prin care a trecut alături de frate. De pildă ziua în care Gabriel, neputîndu-se ridica din pat după trezirea din comă, îi scrie pe bilet: „Vreau să scăp!” (p. 196). Strigătul acesta, ivit din dorința de a evada dintr-un trup a cărui neputință nu o mai suporta, l-a lovit pe Mihai ca un trăznet. Gabriel voia să scape și nu putea, și tot volumul e o încercare de scăpare dintr-o istorie apăsătoare, în cursul căreia momentele luminoase sunt rare.

Atmosfera cărții e încordată, pîcloasă, un iad din al cărui cîmp cititorul nu iese decît atunci cînd dă peste cîteva scene erotice, de o truculență directă, un șir mustuos de reportaje precise, în care frații își povestesc cu voluptate episoadele tari din trecutul amoros. Al doilea debușeu stă în trimiterile la Dostoievski, pe ale cărui gînduri Mihai se sprijină spre a uita de suferința fratelui.

Cine nu-i știe pe frații Vacariu va lua Viața lui G. drept o ficțiune dostoievskiană urzită în jurul unui accident scornit. În realitate, cartea descrie cu strictețe o biografie aspră, dioscurii completîndu-se de la episod la episod, dar nu prin dialog, ci prin inserarea amintirilor sub forma unor fragmente de proză. E o poveste spusă de două guri prin alternarea rolurilor. Un volum autobiografic cu accente paroxistice, patetic, dens și extrem de convingător. Indiferent de impresia cu care va rămîne cititorul (că Mihai e un îndrăgostit de Dostoievski, iar Gabriel un îndrăgostit de sine, că primul e un chinuit din lipsa sensului în viață, pe cînd al doilea e un geniu sucit, atins de delirul persecuției), volumul are tenta memorabilă a unei istorii cu miez tare. Cei doi au în spate o istorie care le justifică valoarea.