22 decembrie 1989. Și după

În 22 decembrie 1989 aveam 13 ani. Împliniți. Eram deja în vacanță, la bunici, într-un sat din Mehedinți. Chiar în ziua aceea, țin minte foarte clar, către prânz, scosesem din pivnița în care stătea de obicei sania mea cea rablagită și mă încăpățânam să o folosesc cumva pe mica pârtie de pe panta din dreptul casei; „de pe deal”, cum îi spunea toată lumea, deși era departe de a fi așa ceva. Nu am reușit, fiindcă pe jos nu era nici măcar amintirea vagă a zăpezii – doar brumă și iarbă ușor înghetață, dar nu suficient de mult încât sania să alunece. Adevărul e că ziua aceea era foarte neobișnuită pentru o zi de iarnă; în orice caz, mult mai caldă decât ar fi fost normal. Aveam pe umăr șnurul cu care trăgeam de sania copilăriei mele: așa m-a prins pe mine Revoluția. Intram cu sania după mine în curtea mică a casei, când, țin minte și mai clar, am auzit ritmuri și tonuri nefirești ale vocilor venind de la radioul care era dat la volum maxim în tindă. Bunicul și bunica erau acolo, amândoi foarte atenți; bunica în mișcare continuă, agitată, bunicul, împietrit. „Gata. S-a dus, s-a terminat” – aceasta este prima frază pe care memoria mea o reține, la câteva minute (sau poate zeci de minute) după fuga cuplului dictatorial cu elicopterul. Nu era o voce de la radio; așa a spus atunci bunicul meu – cu chipul împietrit, neliniștit.

Apoi, în orele imediat următoare: ceva în aer, nu neplăcut, dar foarte puternic – un aer care pocnea de tensiune, de așteptare, de bucurie de la un moment dat încolo; de asemenea, nici un claxon, nimic strident, nimic zgomotos din partea oamenilor din sat, voci șoptite, dar mai ales tăcere atentă – vorbeau parcă, nonstop, doar radiourile și televizoarele. À propos de televizoare – nu erau, pe atunci, multe în sat. În 22 decembrie 1989, ca și în zilele imediat de după, ușile caselor în care se găseau televizoarele erau larg deschise; priveam, ore în șir, uneori mai înghesuiți unii în alții decât la filmele de duminică de la cinema, priveam hipnotizați. Tot în zilele următoare: plase cu portocale care fuseseră parcă parașutate în sat (nu știu nici până azi cine le-a adus, de unde au venit); banane galbene, coapte (deci, de mâncat imediat, nu de urcat pe șifonier ca să se coacă peste câteva săptămâni…); ciocolată (atât de multă nu văzusem niciodată până atunci). Dar și, la televizor: un film ciudat, cu păcănituri, tăieturi, mai ceva decât cele mai proaste filme care se dădeau pe video – filmul despre procesul Ceaușeștilor. Bunicul meu nu se uita la televizor; stătea, încercănat, numai lângă radio, ca și cum l-ar fi luat sub pază.

Dintre noile nume pe care le auzeam rostite – fie la radio, fie la TV –, primul care s-a înfipt în memoria mea nu a fost „emanația Revoluției”, Ion Iliescu. Nu. Primul a fost Ion Caramitru – e drept și că îmi plăcea mult duetul său faimos cu Loredana Groza. Abia mai apoi au urmat: „voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”; „Domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu?”; „Ce a greșit poporul ăsta să aibă de ales între doi comuniști?”; „Ce ați căutat azi-noapte la Vântu?”; „Cât e aria cercului?”

Cum spuneam: imediat după 22 decembrie 1989, erau așa de multe portocale și miroseau atât de bine…