Dezbaterile publice cu privire la trecutul comunist al României au fost intense în anii 1990-2000. O vreme, în condițiile îndepărtării de perioada comunistă și în contextul schimbărilor generaționale, s-a părut că se va produce o scădere a interesului față de istoria recentă. De fapt, se poate ușor observa că preocuparea pentru acest trecut este încă la cote ridicate cel puțin în anumite medii.
Comunismul românesc are o istorie care se întinde de-a lungul câtorva decenii, mai exact din 1921 până în 1989. Este vorba, după cum se poate lesne observa, atât de istoria Partidului Comunist Român, cât și de istoria regimului comunist. Partidul s-a aflat o treime din acest timp în ilegalitate, iar două treimi în postura de deținător al puterii, și încă una totalitară.
După cum știu prea bine oamenii interesați de trecut, istoria nu se scrie numai pe baza documentelor de arhivă și oricum nu doar a celor oficiale. Însă documentele nu pot fi în niciun caz eludate de cercetătorii care doresc să înțeleagă și să comunice publicului această cunoaștere.
De-a lungul celor aproape șapte decenii s-au produs cantități uriașe de documente, fie de către structurile de partid, fie de către stat. Arhivele comunismului românesc se păstrează în depozitele multor instituții. Voi aminti în continuare doar câteva dintre acestea, care mi se par cele mai importante pentru investigarea istoriei comunismului românesc.
Aș începe cu cea mai veche instituție specializată în păstrarea documentelor publice, și anume cu Arhivele Naționale ale României (ANR). În serviciile centrale și județene ale Arhivelor Națioale există cantități enorme de documente produse de structurile Partidului Comunist și de instituțiile statului, de la ministere și direcții generale până la cele teritoriale, de la comitetele județene de partid până la cele comunale. Multă vreme reținută în raport cu cercetătorii, uneori dovedind chiar o anume ostilitate față de mulți dintre ei, această instituție s-a schimbat fundamental în raport cu publicul său la sfârșitul anilor 2000, fapt vizibil în explozia numărului de cercetători prezenți în sălile de studiu și în numărul mare de dosare puse la dispoziție. În legătură cu înțelegerea subiectului nostru, în mod expres a funcționării partidului și statului, culturii și educației, economiei și societății, documentele aflate în depozitele Arhivelor Naționale sunt de neocolit.
Prin lege, cu câteva excepții, instituțiile publice creatoare trebuie să predea aceste documente către Arhivele Naționale, după trecerea unui număr de ani de la producerea lor. Există încă destule fonduri documentare din perioada comunistă care nu au fost predate către Arhivele Naționale de creatorii sau deținătorii lor din varii motive, fie din cauza lipsei spațiilor de depozitare, fie au fost invocate așa-numitele „motive de siguranță națională“. Spre exemplu, Ministerul Apărării Naționale păstrează și fragmente din fonduri arhivistice care în mod normal ar fi trebuit să se regăsească la ANR. În ianuarie 1990, Ministerul Apărării a preluat fosta Arhivă a CC al PCR, a păstrat-o mai mulți ani și a microfilmat-o, iar de-a lungul anilor 1990-2000 a predat-o către ANR. A existat o excepție, și anume Secția Militară. La sfârșitul anilor 2000, când conducerea Arhivelor Naționale a solicitat completarea fondului arhivistic, Ministerul Apărării a răspuns oficial că documentele de la Secția Militară, reunite în câteva sute de dosare, priveau siguranța națională și nu puteau fi predate. Ce o fi atât de secret în acele documente nu putem ști în lipsa accesului pentru cercetători.
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, constituită în urmă cu două decenii, în condițiile amintitelor dezbateri despre trecutul recent, deține îndeosebi documentele fostei poliții politice, preluate mai ales de la Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Ministerul Afacerilor Interne. În cantități reduse, de la Arhivele Naționale au fost preluate documente care privesc structurile represive care le-au precedat pe cele ale partidului-stat. Represiunea și funcționarea statului totalitar, rezistența anticomunistă, supravegherea grupurilor sociale, cultelor etc. sunt teme mari care nu pot fi reconstituite într-o manieră credibilă fără aceste arhive. În pofida multor controverse care au existat în spațiul public de-a lungul anilor 2000, această arhivă rămâne una dintre cele mai importante pentru cercetători.
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe este esențială pentru înțelegerea relațiilor României comuniste cu diverși actori statali, fie că ne referim la Uniunea Sovietică și celelalte țări din lagărul estic, fie la lumea liberă, la relațiile bilaterale sau la participarea reprezentanților Bucureștiului în diverse organisme internaționale. Este o arhivă accesibilă, care a luat drept model deschiderea de la Arhivele Naționale, invocând chiar acest precedent.
Între cele mai puțin cercetate și utilizate fonduri documentare le-aș aminti pe cele deținute de Arhivele Militare Române. Având în vedere faptul că toți bărbații erau obligați să facă un stagiu militar obligatoriu, care a variat ca durată, de la trei ani la doi ani sau la un an și jumătate sau chiar mai puțin, ținând cont de militarizarea instituțiilor și societății în anumite perioade, de politizarea Armatei și de rolul represiv, vizibil de-a lungul regimului comunist, inclusiv în decembrie 1989, ne este clar că investigarea acestei arhive este necesară pentru multe teme care privesc istoria regimului comunist.
Colecții documentare privind istoria comunismului românesc există și în instituții de prezervare a memoriei și de cercetare constituite în anii 1990. Dintre acestea, aș menționa Fundația Academia Civică – Centrul International de Studii asupra Comunismului, Institutul de Istorie Orală și Institutul de Investigare a Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Dincolo de tezaurizarea unor documente, aș menționa efortul angajaților acestor centre de a-i intervieva pe supraviețuitorii sistemului penitenciar comunist, pe partizanii anticomuniști, țăranii care s-au opus colectivizării, studenții represați în 1956, disidenții anticomuniști din anii 1970-1980, muncitorii de la Brașov care s-au revoltat în 1987 etc. Merită reținut că această resursă este epuizabilă, având în vedere că martorii dispar inevitabil. De aceea merită apreciat acest efort puțin valorizat inclusiv în lumea savantă. Spre exemplu, la Fundația Academia Civică existau în urmă cu un deceniu aproximativ 5.000 de ore de înregistrare, ca urmare a eforturilor depuse de angajați, colaboratori, voluntari. Prin transcrierea multora dintre aceste interviuri, deținute de centrele amintite, s-au publicat volume tematice utile pentru diverse subiecte.
Au apărut în ultimii ani arhive private necunoscute până atunci publicului, care au uimit prin conținutul lor bogat. Publicarea unor părți din ele ne-au completat și nuanțat percepția asupra trecutului recent. Un exemplu în acest sens îl reprezintă volumele publicate de Andrei Șiperco, sub titlul Confesiunile elitei comuniste, care a pus în valoare sute de mărturii referitor la foști ilegaliști sau demnitari comuniști din anii stalinismului, adunate de tatăl său în anii 1960-1980. Este o sursă unică prin dimensiuni și informațiile oferite.
Stabilirea importanței unei arhive privind comunismul românesc are și o notă de subiectivitate din partea celui care se încumetă să facă o ierarhizare. Pentru perioada în care Partidul Comunist a deținut controlul asupra României, pot fi luate în considerare diverse criterii, spre exemplu cele ale nivelului politic și/sau instituțional la care au fost produse documentele, așadar nivelul decizional, de putere, relevanța pentru subiectul cercetat etc. Întrucât PCR a fost unul ultracentralizat, cele mai importante decizii se luau în cercul restrâns al puterii, adică în Biroul Politic/Comitetul Politic Executiv. În mod clar, hotărârile luate la acest nivel erau transmise și către structurile inferioare de partid, și către instituțiile de stat. În privința statului controlat de comuniști, care era ultracentralizat, aflat din acest punct de vedere în continuitatea celui anterior, deciziile importante erau luate la Consiliul de Miniștri. Pentru a înțelege cum erau aplicate deciziile în țară, sunt foarte importante documentele produse la nivel județean și/sau regional, depinde ce perioadă avem în vedere. Regimul comunist nu poate fi înțeles fără structurile sale represive, care au jucat un rol extrem de important de la începuturi, în anii 1940, și până la prăbușirea din decembrie 1989.
Arhivele istorice interesează un public variat, format nu doar din istorici (și arhiviști), cum îndeobște se crede, ci din profesioniști din diverse discipline, jurnaliști sau pur și simplu oameni pasionați de trecut. Fără acest public specializat și/sau pasionat, documentele aflate între coperțile dosarelor nu ar putea fi puse în valoare.
Multă vreme arhivele comunismului au fost puțin accesibile, doar unui număr mic de fideli ai regimului comunist, înainte de 1989, de privilegiați, după 1989. Cum anticipam mai sus, treptat, treptat arhivele s-au deschis, iar în a doua parte a anului 2000 cantitatea de documente disponibilă a devenit copleșitoare. Au apărut tot mai multe lucrări valoroase, fie că vorbim de studii aflate în reviste, fie de cărți, au fost publicate volume de surse care sunt de un real ajutor pentru cei care studiază epoca. În paralel, au continuat să vadă lumina tiparului și lucrări mediocre, unele mistificatoare sau complet inutilizabile, care sunt de interes cel mult pentru critica istoriografică. Cu toate că numărul cercetătorilor a crescut, iar producția istoriografică s-a multiplicat și ea, există încă foarte multe arhive sau fonduri puțin cercetate. Altfel spus, viitorul este deschis pentru cercetarea istorică. Cu atât mai mult cu cât scrierea și rescrierea istoriei nu încetează niciodată.
