Locuri și documente ale memoriei

Memorialul Sighet, Memorialul Revoluției de la Timișoara, pe de o parte, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și documentele conexe acestuia, pe de altă parte, reprezintă trei locuri și documente esențiale ale memoriei cu privire la istoria comunismului românesc.

Sighet: Memorialul victimelor

Memorialul Sighet este punerea în practică a unui proiect civic și educațional care nu are nici acum termen de comparație în niciuna dintre țările foste comuniste. 1993 este anul de naștere al acestui Memorial; prin urmare, avem în nordul României, de mai bine de un sfert de secol, un emblematic Muzeu al Comunismului. „Există nenumărate perspective din care poate fi privită istoria comunismului. Dar aceasta, istoria comunismului văzută din perspectiva victimelor – nu puține – ale comunismului, mi se pare că este esențială. Ea este foarte importantă”, menționează, într-o intervenție publică, Ana Blandiana, cea care, împreună cu Romulus Rusan, a gândit acest spațiu memorial și a pus în practică organizarea acestuia după o logică muzeală modernă.

Actualul muzeu funcționează într-o veche închisoare din timpul Imperiului Austro-Ungar, care a fost construită în 1897 după un plan arhitectural similar cu al zonelor pentru detenție din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla, precum și din alte orașe din Transilvania. În prezent, istoria antebelică a acestei închisori este mai puțin cunoscută; ceea ce a rămas pregnant în memoria publică – și aceasta este o percepție care tinde să se consolideze – e faptul că ea este, se menționează și pe website-ul muzeului memorial, „decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte – în interiorul sau în exteriorul zidurilor de închisoare – de-a lungul secolului XX european”.

Istoria din primul deceniu de după instaurarea comunismului la putere a acestui loc relevă faptul că, pentru aproximativ doi ani, între 1948 și 1950, la Sighet au fost închiși elevi, studenți și țărani din mișcările de rezistență armată transilvănene. Între mai 1950 și iunie 1955, închisoarea de la Sighet a avansat la statutul de „maximă siguranță,” timp în care au fost aduși aici, în deplin secret, aproximativ 200 de foști miniștri, parlamentari, ziariști, militari, episcopi și preoți. Dintre aceștia, 54 au murit în timpul detenției și au fost înmormântați în locuri încă neidentificate, cei mai mulți în Cimitirul săracilor. Pentru două decenii – 1955-1975 – Sighet a redevenit închisoare de drept comun. În 1975 acest statut i-a fost anulat, încăperile acesteia servind, ocazional, ca depozit de sare, legume și cauciucuri. Înainte de a deveni – începând cu 1993 – un loc privilegiat al memoriei comunismului – clădirea devenise, ocazional, inclusiv un loc preferat pentru rețelele de prostituție din zonă.

La 1 martie 2018, Comisia Europeană a decis să acorde Marca Patrimoniului European pentru 9 situri ce „marchează sau simbolizează lupta pentru istoria, integrarea, idealurile și valorile europene”; Memorialul Sighet este singura instituție din România care figurează pe acestă onorantă listă. În ultimii cinci ani, media anuală a vizitatorilor Memorialului Sighet depășește impresionanta cifră de 100.000. 2019 este anul recordului absolut în această privință, cu peste 150.000 de vizitatori; o bună parte dintre aceștia sunt tineri, elevi și studenți.

Acest muzeu oferă adevăr și modele. Modele de viață, modele etice. Eu cred că din acest Memorial, un loc care marchează și rememorează multe suferințe autentice, nu ieși deprimat. Cred că ieși puternic și luminat. Cînd sunt la Sighet, la Memorial, cel mai mult îmi place să stau lîngă ușă și să văd figurile celor care intră și ale celor care ies de acolo. Și cei care ies, ies ca după o experiență existențială. Cred că oamenii care intră acolo văd lumina din întuneric, văd sensul acelor suferințe, văd că au existat caractere puternice pe care ei le pot lua drept modele”, a declarat Ana Blandiana, citată de o echipă de cercetători români în cadrul unui proiect european, „Courage”.

Săli tematice

Spațiul muzeal de la Memorialul Sighet este alcătuit din peste 80 de săli tematice în care sunt prezentate documente, obiecte, precum și alte urme ale memoriei cu privire la istoria comunismului românesc și internațional. Între elementele de ordin tematic care compun arhitectura muzeală a acestei instituții se regăsesc următoarele – la parter și la primul etaj al instituției: expoziția despre generația Marii Uniri exterminată în Gulag; sala hărților (prezentarea în spațiu a gulagului românesc și cronologia celor 45 de ani de comunism românesc); harta închisorilor politice din România; sală de proiecții pentru filmele documentare; alegerile din 1946; celula în care a murit Iuliu Maniu; distrugerea partidelor politice; asaltul comunist asupra Maramureșului (cu Ilie Lazăr – studiu de caz); de la Ialta la Moscova; represiunea împotriva Bisericii; istoricul Securității; munca forțată; colectivizarea (represiune și rezistență); 1948 – sovietizarea României; comunism versus monarhie; Basarabia în Gulag; comunizarea Armatei, Poliției și Justiției; panorama comunismului în țările Europei de Est; cronologia Războiului Rece; sală dedicată celulelor de pedeapsă (”Neagra”); sala demnitarilor; comunizarea învățământului; distrugerea Academiei; represiunile etnice; scriitorii în închisori; Solidarnosc – 18 zile care au șocat lumea; articolul 209; deportarea în Bărăgan; rezistența comunistă în munți; 1956 și mișcările studențești din România; Fenomenul Pitești; poezia în închisoare; femei în închisoare; viața intelectuală în închisoare; săli dedicate lui Gheorghe I. Brătianu – „un istoric în istorie”.

De asemenea, dar la etajul al doilea al Memorialului, se regăsesc următoarele locuri tematice: încă o sală dedicată celulelor de pedeapsă; familiile reprimate; memoria manuscriselor; elevii în detenția comunistă; medicina în închisoare; rezistența din Maramureș; celula în care a murit Gheorghe I. Brătianu; demolările din anii 1980; elemente ale vieții cotidiene din comunismul românesc; oponenți și disidenți din deceniile 8 și 9 ale secolului trecut; kitsch-ul în „Epoca de Aur”; mișcările muncitorești din Valea Jiului și de la Brașov; libertatea pe calea undelor; revolta din Berlin și Turingia; Primăvara de la Praga, Charta 1977 și Revoluția de Catifea; Revoluția din Ungaria; sălile „Iuliu Maniu – un părinte al democrației”.

În curtea interioară a acestui muzeu se află un spațiu de reculegere și rugăciune, un ansamblu statuar care a devenit imaginea iconică a Memorialului Sighet („Cortegiul Sacrificaților”, creator sculptorul Aurel Vlad – optsprezece siluete umane care merg spre un zid ce le închide orizontul, conduse de mâna unui personaj fără cap), un zid acoperit cu plăci de antracit pe care sunt inscripționate numele a aproximativ 8.000 de morți din închisorile, lagărele de concentrare și locurile de deportare din România. La marginea localității în centrul căreia se află Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, parte a Memorialului, se găsește și „Cimitirul Săracilor” .

Cultura sub represiunea comunistă – la Sighet

Mai multe dintre sălile spațiului muzeal ale Memorialului Sighet sunt dedicate formelor represiunii comuniste care au avut în prim-plan cultura din România, literatura în mod particular.

Astfel, sala 43 sugerează, cu repere majore ale unei narațiuni posibile, istoria represiunii comuniste asupra literaturii. Între elementele prezente în acest loc: epurările de titluri „necorespunzătoare” (peste 8.000); orientarea proletcultistă; lichidarea tradițiilor europene și a tradițiilor culturale românești; realismul socialist. Sala 43 oferă o listă a scriitorilor interziși, precum și fișe de detenție și obiecte personale ale acestora. De asemenea, documente despre Lucian Blaga, Alice Voinescu, lotul Noica-Pillat și Constant Tonegaru „ilustrează intensa represiune exercitată asupra scriitorilor, începând cu cenzura și mergând până la închisoare și moarte”. Sala 51 este exclusiv dedicată „poeziei în închisori”: „născute fără creion și hârtie, transmise din celulă în celulă prin alfabetul Morse bătut în perete, aceste versuri au fost în egală măsură exerciții de gimnastică mentală, de descărcare sufletească, de solidaritate umană, de înălțare spirituală, de asceză prin acceptarea anonimatului. Unora nu li se cunosc autorii nici acum, altele și-au găsit între timp autorii celebri, am preferat însă să le amestecăm fără nume, ca în clipa lipsită de orgolii a nașterii lor, când cei care le-au memorat și transmis au fost la fel de importanți ca și cei care le-au compus”, se menționează în documentele de prezentare ale Memorialului de la Sighet. Sala 70 conservă o parte din „memoria manuscriselor”, în mod aparte, și în limbajul „justiției” comuniste, a memoriei „înscrisurilor dușmănoase”. Este vorba despre documente care „fie că au fost confiscate, fie că au circulat clandestin, fie că au dus la condamnarea autorilor, fie că marchează destinul lor concentraționar – ele sunt legate prin acea puritate a expresiei care dă marca literaturii adevărate”. Între aceste documente în manuscris care pot fi văzute în sala 70 de la Memorialul Sighet se numără: Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Testamentul din morgă de Remus Radina, Așteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, Drumul Crucii de Aurel State, Tortura pe înțelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici. De asemenea, tot acolo se află și mai multe scrisori importante semnate de Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Cicerone Ionițoiu și Corneliu Coposu.

Sinteză din surse deschise realizată de

Constantin Orzescu

Timișoara: Memorialul Revoluției

1. Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara a fost înființat la 26 aprilie 1990. În conformitate cu statutul instituției, scopul declarat al acestei inițiative civice, concretizată inițial sub forma unei asociații, este acela „de a cinsti memoria victimelor represiunii din decembrie 1989”.

2. Spațiile expoziționale, obiectele, monumentele, documentele, fotografiile și mărturiile care se află sub tutela acestei instituții argumentează autenticitatea revoltei populare care a început în orașul Timișoara.

3. Între 1990 și 1999, de asemenea arondat acestui proiect memorial, a fost realizat un vast proiect de marcare a unor locuri importante ale memoriei Revoluției din decembrie 1989. Concret: în această perioadă a fost inaugurat un complex memorial în Cimitirul Eroilor din Timișoara; de asemenea, au fost ridicate și amplasate alte 12 monumente în zone de mare încărcătură simbolică ale represiunii din decembrie 1989 din Timișoara.

4. Din anul 2000, în cadrul aceleiași instituții funcționează Centrul Național de Documentare, Cercetare și Informare Publică privind Revoluția din Decembrie 1989: „scopul declarat al Centrului este de a deveni un mijloc operativ de informare referitor la evenimentele ce au dus la căderea regimului comunist din România, propunându-și să valorifice informația istorică românească circumscrisă evenimentelor anului 1989 din Europa Centrală și de Sud-Est. Pentru că aceste momente nu pot fi pe deplin înțelese fără a cunoaște sistemul comunist în ansamblu, Centrul se preocupă și de studierea perioadei comuniste din România.”

5. Spațiul central al acestui Memorial este amplasat în centrul Timișoarei. Patrimoniul instituției include mii de fotografii despre Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989, mii de documente și publicații, mii de ore de înregistrări video și audio cu conținut specific.

6. În curtea interioară a Memorialului Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara este amplasată o bucată din Zidul Berlinului – care cântărește peste 3.5 tone; obiect muzeal donat de către oficialitățile germane.

7. Traian Orban, președintele Memorialului Revoluției din Timișoara: „această impresionantă bază de date referitoare la ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale mișcărilor revoluționare din decembrie 1989 din România s-a îmbogățit de-a lungul timpului, de la an la an. Procesul de achiziționare și de ordonare a documentelor, fie ele de natură civilă, fie de natură oficială, inclusiv militară, are un caracter continuu și nu este nici astăzi încheiat”.

 

Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (numită de presă Comisia Tismăneanu) a fost înființată în aprilie 2006, sub tutela Președinției României. În decembrie 2006, pe baza raportului întocmit de această comisie, în ședință solemnă a Parlamentului României, a fost condamnat în mod oficial comunismul ca „regim criminal și ilegitim”. „Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un adversar categoric al principiilor democratice, așadar ca pe un despotism totalitar, au fost următoarele elemente discutate în profunzime în structura acestui raport: domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare“; distrugerea societății civile și omogenizarea forțată a populației prin atomizare și dispariția oricăror garanții constituționale ale libertății individuale; represiunea generalizată și rolul central al poliției secrete (Securitatea); propaganda neîncetată și controlul absolut, prin intermediul cenzurii (Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și, din 1977, Consiliul Culturii și Educației Socialiste) asupra mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării și manipulării generalizate; îndoctrinarea întregii populații cu dogmele marxist-leniniste și tentativa de revoluționare, în fapt de mutilare a condiției umane, numită construcția „omului nou”; distrugerea economiei de piață și impunerea unui model rigid, autoritar, ultra-centralizat al economiei planificate; lichidarea monarhiei constituționale, distrugerea statului de drept și impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste; atacul sistematic împotriva proprietății private și distrugerea țărănimii prin colectivizarea forțată, prin „noua revoluție agrară” lansată în octombrie 1981 și prin experimentul sistematizării satelor; controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenței, înainte de toate procuratura, miliția, armata, grănicerii; controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forțată, care a durat până la căderea regimului, și asupra celui social, prin raționalizarea aprovizionării prin decretele din 10 și 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentației științifice” din 1982; o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963”, se menționează în acest document. „Raportul Final” a fost publicat, în formă extinsă, la Editura Humanitas în 2007. Ulterior, din aceeași serie tematică au fost publicate 3 volume de Documente (care se opresc, deocamdată la anul 1975) despre istoria comunismului din România. Autori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu.