Oliver Jans Schmitt: „1989. Anul schimbării?“

De ce este just, de ce este corect să punem în dreptul acestei sintagme – „1989. Anul schimbării?“ – un semn de întrebare?

În primul rând, dacă privim către țările din Estul Europei, trebuie să constatăm că anul 1989 a fost un an al schimbării numai pentru anumite țări. Mai ales pentru țările din Europa Centrală. Pentru Germania de Est, pentru Polonia, pentru Ungaria și Cehoslovacia – cu siguranță, dar cu mecanisme de schimbare interne diferite; în Polonia și în Ungaria, cu o mișcare noncomunistă de opoziție destul de puternică, în Polonia încă de la începutul anilor 1980, cu un proces de reforme și de dialog foarte intense. În Germania și în Cehoslovacia, cu un val de manifestări publice de protest – cu ritmuri diferite și cu localizări în timp distincte. Sunt, toate țările enumerate de mine mai înainte, state care au mers imediat în aceeași direcție – a democrației, a economiei capitaliste, a statului de drept.

Și în alte părți?

Ce s-a întâmplat în alte părți ale Europei Orientale și dacă includem aici și o scurtă privire asupra lumii balcanice, vom vedea că anul 1989 a fost un an al violenței. În Bulgaria, de exemplu, în primavara-vara 1989, guvernul bulgar comunist a condus un fel de război civil împotriva minorității turcești; 350.000 de cetățeni de origine turcă au fost nevoiți să părăsească țară, ceea ce a destabilizat profund sistemul bulgar, anume, regimul care a declarat mobilizarea în timpul păcii. A fost un an al crizei violente. Ceea ce s-a întâmplat la Sofia în noiembrie și decembrie 1989 a fost o lovitură, violentă, în sânul Partidului Comunist și mult prea puțin o revoluție cu accente profund democratice. De altfel, dezvoltările democratice în Bulgaria au început numai după căderea regimului comunist, după această lovitură.

Și în România, la fel, foarte violent…

Da, foarte violent momentul 1989, într-adevăr. În cazul României, credința mea puternică este aceea că partidul comunist – sigur, cu un alt nume și încercând să salveze aparențele – a rămas, de fapt, la putere, într-un sistem pluralist este drept, până spre mijlocul anilor 1990.

Iugoslavia? 1989 a fost anul abolirii autonomiei regiunii autonome Kosovo și, totodată, anul în care Slobodan Miloșevici s-a mobilizat maximal; atunci a fost o uriașă manifestație politică, cea mai mare de fapt, din fosta Iugoslavie, cu un spirit naționalist sârbesc. 1989 a fost, totodată, anul în care guvernul iugoslav a încercat, pentru o ultimă dată, să stabilizeze țara cu reforme economice; acestea au eșuat însă. 1989 este, pentru Iugoslavia, un an în care tensiunea plutește în aer și crește; e anul care e echivalentul unui mare pas în sensul dezmembrării țării și spre războiul civil.

Albania, o altă țară comunistă, a fost în 1989 într-o fază deplină a stagnării, a încremenirii în proiect; cei care erau la cârmă au observat îndeaproape evenimentele din România, inclusiv executarea lui Nicolae Ceaușescu. A fost o execuție care a creat multe spaime liderilor albanezi. Dar 1989 nu este cu siguranță un an al schimbării pentru Albania; deci și aici, în dreptul acestei țări, este justificat semnul de întrebare.

Dacă ținem cont de aceste diferențe, putem să spunem, așadar, că 1989 a fost un al al schimbării, dar numai pentru anumite țări. Dacă este acceptată o asemenea formulare, am putea spune că am avut de-a face cu o schimbare part-time în această regiune de dincoace de Cortina de Fier. O schimbare în care cazul României este deosebit de interesant.

De ce sunt atât de multe teorii și ipoteze de inter­pretare despre acest an, despre 1989? Este ceva inevitabil, în condițiile în care caracterul revoluționar al acestui an este, pentru multe state, unul cât se poate de evident?

Cred că era inevitabil să avem o asemenea stare de lucruri. Imediat după 1989, la începutul anilor 1990, științele politice – care au eșuat complet în chestiuni legate de anticiparea evenimentelor din 1989 – au fost obligate să își pună întrebarea Cum a fost posibil ca aceste departamente (alimentate destul de bine cu date, analize, fapte în timpul Războiului Rece) să nu fi putut să prevadă această cădere a comunismului.

Nu au văzut – la științele sociale mă refer – faptele, realitatea în perioada anterioară lui 1989? A fost un refuz al realității?

Nu știu dacă a fost chiar așa. Dar a fost o „aliniere a astrelor“ în 1989 pe care, în 1988, nimeni-nimeni din Europa de Est nu a prevăzut-o și, de asemenea, mai nimeni din Vest nu a fost în stare să o anticipeze. Ceea ce nu înseamnă că științele politice nu au jucat un rol extraordinar de important în Războiului Rece. Dar ultimii ani ai comunismului, 1988 și 1989, au rămas, în timp real, greu de văzut, greu de prevăzut pentru acestea. Ceva similar, a propos de o anume incapacitate de a prevedea, s-a întâmplat și în câmpul științelor economice în 2008; nu au fost decât foarte puțini aceia care au avut o ideea despre imensa criză economică. Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat după căderea comunismului a fost, sub aspectul efervescenței interpretărilor, cumva inevitabil.

Bun. Deci putem spune că anul 1989 a fost un an-surpriză? Un „an-surpriză“ fără nici un semn de între­bare…

Da. Așa a fost, cu siguranță. Pentru foarte multă lume, pentru foarte multe instituții. Cu siguranță că a fost un an surpriză pentru cei care, în calitatea lor de profesioniști ai diverselor domenii (civile, academice sau necivile), urmăreau desfășurarea evenimentelor din țările comuniste. Pe alocuri, pentru științele politice, acest an a fost – în timp real, repet – unul dezastruos. Și în felul acesta putem, cred, să înțelegem mai bine reacțiile ulterioare, efervescența despre care ați adus și dumneavoastră vorba, în sensul în care oamenii au vrut să își explice cum anume a fost posibil așa ceva.

Dacă facem un exercițiu privind spre 1989 dintr-un unghi diferit: acum, în 2019, iată, la trei decenii după 1989, e suficient de mult timp, e suficientă distanță pentru a spune că lucrurile se văd, în legătură cu momentul 1989, mult mai bine, mai limpede?

Pe de o parte, cred că este un timp suficient pentru a beneficia de analize complexe despre acel an. Există, de altfel, o lecție care ne vine din istorie – și anume, totdeauna avem nevoie de timp, poate de o generație, pentru a câștiga distanță și profunzime când facem analiza unor momente de complexitatea celor care au avut loc în 1989. Pe de altă parte, în privința izvoarelor care îl preocupă în mod natural pe un instoric sau pe un cercetător, sunt multe surse orale care, de la an la an, în mod inevitabil, dispar. Mulți dintre actorii direcți de atunci, din 1989, au murit deja; alții, și ei numeroși, și-au clădut un discurs care devine repetitiv și previzibil. Așa încât, ca regulă de cercetare, dacă veți face acum un interviu cu un actor de seamă al anului 1989, nu veți avea ceva nou – pentru că și el, și cei ca el au tot interesul să păstreze liniile de discurs deja formulate, necontradictorii. Mai este ceva: la trei decenii de la căderea comunismului, o bună parte a arhivelor rămân încă închise. Probabil că multe se vor și deschide în anii imediat următori – pentru că multe țări au această regulă de 30 de ani. Sau, în cazuri speciale, vezi serviciile secrete, chiar mai mult: regula de 50 de ani. Aceste observații susțin ideea că, desigur, în legătură cu 1989, este de așteptat că vom mai avea surprize, revelații. Dar imaginea mare, imaginea generală despre 1989 este deja clară; ceea ce ar putea să ne ofere arhivele – și o vor face, prin forța lucrurilor – sunt detaliile.

Ce făceați în 22 decembrie 1989? Câți ani aveați atunci?

E o zi pe care mi-o amintesc foarte bine. Eram la liceu, aveam 16 ani. La școală am urmărit evenimentele din România. Ele au lăsat, nu numai în cazul meu particular, dar și la mulți oameni tineri de atunci din Europa Occidentală, o impresie foarte puternică. Violența a fost ceea ce ne-a izbit în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în România lui decembrie 1989. Am fost șocați că este posibil ca un guvern, fie el și guvern comunist, să tragă în populație. Pe de altă parte, personal, nu am cum să uit ceea ce vedeam și atunci în imagini: o extraordinară voință de libertate a oamenilor care ieșiseră pe străzi. Noi, în Elveția, parcă dintotdeauna, am beneficiat de libertate; era ceva despre care noi nu discutam și nu este nevoie să discutăm – pentru că libertatea este acolo, pur și simplu este. Și, deodată, vezi oameni care, cu riscul vieții, ies în stradă, printre gloanțe, pentru libertate. Este o amintire foarte puternică pentru mine.

Concret și în detalii, ce vă amintiți de atunci? Din intervalul 22-25 decembrie 1989? Cum eram noi, de la distanță? Aveați 16 ani, tocmai deschideați ochii asupra lumii…

Cel mai mult ne-am uitat, firesc, la televizor în acele zile. Aveam, pe de o parte, materialele de la televiziunea de stat – preluate de posturile de la noi. Pe de altă parte, primeam informații și de la ziariștii străini care erau deja la București și care lucrau în condiții deosebit de grele acolo. Sunt câteva imagini care au devenit, în scurt timp, iconice. Au fost multe discuții, multe talk-show-uri. Dar mare lucru nu am înțeles cu adevărat din ceea ce s-a întâmplat la București. A fost un mare haos, în care nu am deosebit foarte bine cine e cel rău, cine e cel bun, cine trage, de ce trage.

Nici azi nu prea știm unele lucruri în această privință…

Exact. Noi vedeam atunci sute de mii de oameni în stradă, îi vedeam scandând pentru libertate. A fost o mare experiență: prima revoluție în direct la televizor. Ulterior am învățat că această transparență era numai aparentă; dacă ai imagini despre ceva, nu e obligatoriu că ai și adevărul cu privire la acel ceva. Imaginea nu este adevărul.

Sunt bune revoluțiile?

Discuția este, și în această privință, foarte lungă și complicată.

Și mai am o întrebare din aceeași serie: care revoluții sunt bune? Toate sunt bune?

Revoluțiile pașnice sunt foarte rare în istorie. Cred că în alte țări decât România, 1989 înseamnă un nou tip de revoluție și, de aceea, în multe țări, astăzi, caracterul revoluționar al evenimentelor este contestat. Spre exemplu, în Germania de Est.

De ce?

E contestat acest caracter revoluționar de cercuri postcomuniste care, bineînțeles, încearcă și acum să relativizeze lucrurile, să diminueze rolul intelectualilor. Este cu atât mai interesant cu cât mulți dintre intelectualii implicați în mișcările din 1989 veneau dinspre stânga – ei își doreau, poate, chiar și o continuitate a regimului, dar în parametri modificați.

Revin puțin: care revoluții sunt bune?

Când discutăm despre revoluții, avem în minte câteva momente iconice, să le spunem așa. Revoluția franceză, neapărat. Sau Revoluția bolșevică. Amândouă au fost însoțite de un val uriaș de violență și de vărsare de sânge. O revoluție nu este echivalentă cu o reformă, ci este o dezvoltare radicală, o cezură radicală în structurile sociale, realizată, de obicei, prin violență. Ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost, cazul este al mai multor țări, o revoluție cu implicarea cetățenilor, cu manifestații sau chiar, cazul Poloniei, cu implicarea unei deja puternice Opoziții. De aceea, nu putem spune despre 1989 că e anul unui singur fel de revoluție. Nu există o formulă care explică toate revoluțiile din acel an. Cazul polonez, ca excepție, este unul demn de toată atenția. Încă de la început, există în Polonia o puternică mișcare de contestare a regimului; la aceasta se adaugă o mare tradiție revoluționară, începând cu secolulu al 19-lea. Plus o bază de mase deja antrenate în protest de la începutul anilor 1980. Plus susținerea Bisericii. În Polonia, regimul comunist avea o situație foarte grea în raport cu majoritatea populației. În Ungaria, situația este sensibil diferită; spre deosebire de Polonia, în această țară nu a existat o mișcare de protest de amploare. După 1956, chiar în cadrul Partidului Comunist au fost însă oameni care au adoptat o linie moderată și care, prin compromisuri succesive, au asigurat o continuitate de câteva decenii regimului comunist. Prin compromisuri, prin negociere și, uneori, chiar prin integrarea forțelor de opoziție. Aceste două situații, diferite, sunt importante și pentru a înțelege chestiunea disidenței. Să ne punem, spre exemplu, întrebarea – de ce în România, mișcarea de disidență a fost, prin comparație cu Polonia și Ungaria (sau Cehoslovacia), atât de firavă? Ei bine, lucrurile au stat așa pentru că regimul din Ungaria sau cel din Polonia au creat, fiecare în felul său, un spațiu pentru disidență. Așa a fost în stalinism: dacă un asemenea sistem e foarte închis, dacă nu îți dă un câmp de manifestare, nu apare disidența; apare foarte multă violență. Schimbând ceea ce e de schimbat, sistemul politic românesc nu a creat un spațiu suficient de mare pentru a permite disidența, el a fost foarte închis.

Dar acum, la trei decenii după căderea comunis­mului, care credeți că predomină: viziunea de stânga sau viziunea de dreapta vis-à-vis de momentul 1989?

Lucrurile sunt mai complicate. Inclusiv în Occident. Din perspectiva discursului oficial al Uniunii Europene, 1989 a fost un moment de răscruce; el e interpretat ca o mare schimbare spre democrație, spre economie de piață, spre stat de drept. Există, trebuie să îl recunoaștem ca atare, și un puternic discurs de stânga, care a dezvoltat în ultimii ani argumentul că formele în care au fost gestionate aceste schimbări au fost greșite și că sistemul capitalist – care, pentru stânga, este în principiu foarte rău – a arătat, încă o dată, urmare a acestor schimbări, că este rău. Vedem aceste linii de discurs ale stângii în mod constant cu prilejul ciocnirii politicilor de memorie; sunt diferențe mari între cum e perceput comunismul în Vest și cum a fost el perceput (și trăit) în Est. În Vest există o cultură a memoriei care e axată pe cel de-Al Doilea Război Mondial – fascism, nazism, Șoah –, una în care țările care au suferit de pe urma comunismului sunt, dacă nu excluse, atunci marginalizate.

Este drept? O asemenea perspectivă, o aseme­nea reducție este ea dreaptă în raport cu faptele istoriei recente?

În privința comunismului, avem de-a face, în Vest, cu o masă intelectuală care este mai ales de stânga și care, până la finalul acestuia și chiar și după ce regimurile comuniste au sucombat, a simpatizat cu fenomenele comuniste sau cu fenomenele de socialism extrem. De aici, și o judecată alterată de simpatie. Dau un singur exemplu: mulți intelectuali, în Germania de Vest, în anii 1980, nu numai că au simpatizat cu comunismul din Germania de Est, dar au și susținut și au colaborat – inclusiv aripa stânga a Partidului Social Democrat – într-o manieră foarte strânsă cu Germania comunistă, cu RDG. Pentru ei, era de neconceput o reunificare, fiindcă ei credeau că acest socialism reprezintă calea cea mai bună spre viitor.

Așadar, o unificare a memoriei Est-Vest este acum destul de departe, nu?

Aș spune că e destul de departe, da. Pentru că, e cazul multor intelectuali de la noi, din Vest, ceea ce lipsește este o înțelegere de bază sau o voință de a înțelege faptul că, pentru Europa de Est, comunismul a fost o experiență traumatică. În Germania, în anii 1980, a izbucnit un „conflict al interpretărilor“ – The Historikerstreit –, cu Nolte și Habermans în prim-plan, o polemică în cadrul căreia a fost, cum să zic, aproape îngropată posibilitatea unei comparații între nazism și comunism. Această interpretare, și nu numai ea de fapt, exclude aproape complet suferințele celor care au căzut victime ale regimurilor comuniste și, deși nu aceasta a fost intenția inițială, a creat un sistem cu victime de clasa A și victime de clasa B.

A murit de tot comunismul în 1989?

Nu. În multe țări, de altfel, avem de-a face mai degrabă cu o transformare a structurilor comuniste. În Bulgaria, spre exemplu, ce s-a întâmplat? Am avut de-a face cu o preluare a puterii de către forțe pro-Gorbaciov…

Ca și în România, nu?

Exact. Cred că aceasta este o temă de cercetare foarte generoasă – care poate oferi o înțelegere complexă a ceea ce s-a întâmplat în 1989 și imediat după acest an. Și anume: să studiem ce s-a întâmplat cu structurile de putere, cum s-au transformat ele, ce au devenit rețelele economice, politice după „căderea comunismului“. Dacă schimbi niște nume, dacă schimbi niște sigle nu schimbi neapărat și niște conținuturi, nu schimbi neapărat niște reflexe. Iată, dacă mergem mai departe și dacă ne întrebăm: când a început procesul de trecere la economia de piață, când au început privatizările, cine avea, mai ales, acces la capital, la contacte internaționale, la competențe de a conduce o întreprindere? Ce vom afla?

Ce nu are cum să moară vreodată din comu­nism?

Nu sunt atât de pesimist încât să cred că această moștenire va exista de-a pururea. Eu cred că o societate are potențialul de a se dezvolta. Să luăm cazul României și ceea ce s-a întâmplat cu țara dumneavoastră în ultimii 30 de ani. Faptul că o anumită societate are o anumită moștenire culturală, politică, instituțională nu înseamnă că nu se poate elibera sau distanța de aceasta. Vorbind, desigur, de actori sociali, de grupuri și nu de o întreagă societate. În plus, trebuie să știm foarte bine că o perioadă de treizeci de ani nu este prea mult la scara istoriei. În cazul României, moștenirea comunistă a fost atât de puternică pentru că regimul comunist a reușit să schimbe, într-adevăr, într-un mod radical țesutul social. Urbanizare rapidă, industrializare masivă, colectivizarea agriculturii, distrugerea culturii tradiționale – ordinea de dinainte de comunism a fost, practic, răsturnată într-un timp extrem de scurt. În numai 40 de ani, o inginerie socială de o eficiență extraordinară. La căderea comunismului din 1989, societatea românească era una care nu mai avea aproape nimic de-a face cu aceea de dinainte de venirea comunismului. De aceea, comunismul a lăsat în România o moștenire atât de puternică. Pe de altă parte, dacă ținem seama de dimensiunile schimbărilor de după 1989, trebuie să admitem că societatea românească, în ultimii 30 de ani, s-a dezvoltat într-o direcție destul de ciudată. Și nu folosesc acest termen într-un sens peiorativ. Pentru că acum, în România, există o societate civilă foarte vie, există oameni care se bat pentru statul de drept, care au interiorizat această miză extraordinară. Îndrăznesc să spun că, în comparație cu țări precum Polonia, Cehia și Ungaria, România are o dimanică politică și socială mult mai pozitivă. Aceasta, deși acum 30 de ani, poziția de pornire a României era una mult mai slabă decât a țărilor invocate mai înainte.