Voi încerca să vorbesc în cele ce urmează despre câteva „școli istorice“ care s-au raportat într-o manieră proprie la problematica definirii regimului politic de după 1945/1948.
Mai întâi trebuie spus că istoria contemporană a fost în suferință sub regimul comunist, ea fiind de multe ori identificabilă cu propaganda istoriografică oficială. În general, profesioniștii din domeniu s-au refugiat în studiul istoriei vechi și medievale, specializări mai puțin supuse amestecului politico-ideologic. Evident, au existat și excepții.
Atunci când am intrat la Facultatea de Istorie a Universității din București, în toamna anului 1994, începea deja să se stingă spiritul revoluționar, anticomunist, specific studenților și asumat cu vigoare imediat după decembrie 1989. Profesori de istorie – mai mult sau mai puțin partinici, aparent compromiși iremediabil sub vechiul regim politic – apăreau la suprafață în mod pregnant, treceau de la norma de cercetare (la care fuseseră constrânși datorită presiunii studențești) la norma didactică și predau oarecum liniștiți. Unul dintre ei era Gheorghe I. Ioniță, istoricul de partid (colaborator al Secției Propagandă a CC al PCR), situat de Vlad Georgescu în rândul „culturnicilor“ de dinainte de 1989. Un altul era Vasile Budrigă, un fost activist comunist pur-sânge care a supraviețuit în facultate – în mod curios – pe tot parcursul anilor 1990, probabil din cauza prevederilor Codului Muncii și a indeciziei decanatului de a-l concedia.
Comunism sau „regim socialist de esenţă totalitară“?
Nu am sesizat o relație încordată între cel ce avea să devină titularul catedrei de istorie românească (profesorul Ioan Scurtu) și cei sus amintiți, ba din contră. Ceea ce m-a surprins la Ioan Scurtu a fost insistența cu care a evitat definirea sistemului politic abia apus în decembrie 1989 drept regim comunist. Cred că la un curs ne-a și spus că nu ar exista probe că până în 22 decembrie 1989 s-ar fi strigat (ori că s-ar fi scris cu grafitti pe ziduri) Jos comunismul! Cu toate acestea, putem identifica și mărturii ce contrazic sus amintita aserțiune; iată ce notează scriitorul și memorialistul Constantin Mateescu ajuns la 21 decemrie 1989, seara, în centrul Bucureștiului (de unde se auzeau explozii, împușcături, rafale): „Piața Unirii. Puzderie de oameni fremătând de ură. Forfotă, vacarm. S-a tras în tineri. Se aud lozinci: «Jos dictatorul», «Jos comunismul», «Criminalii»“ (Constantin Mateescu, Jurnal, vol. V, 1984-1989, Edit. Silviu Popescu, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 383).
Cum am anticipat, Ioan Scurtu a respins în mod ferm conceptul de regim comunist, preferând o altă formulă: „regim socialist de esență totalitară“, sintagmă ce se regăsește încă din 1997 și într-o carte a fostului propagandist comunist Gheorghe Ioniță (O jumătate de secol de istorie românească sub semnul controversei. De la 23 august 1944 până în prezent, Editura Universității din București, 1997), lucrare pe care Ioan Scurtu a validat-o în calitate de referent științific. O justificare invocată în sprijinul acestei alegeri terminologice a fost faptul că sistemul politic din perioada 1948-1989 – prin mijloacele sale de propagandă – nu s-a pretins unul comunist, ci doar socialist, admițând astfel că nu a atins faza de dezvoltare a comunismului. Mai remarc în paranteză o altă inovație conceptuală, la fel de discutabilă, a profesorului Ioan Scurtu, de data aceasta folosită pentru definirea regimului politic din intervalul 1938-1940: înlocuirea termenilor consacrați de dictatură regală/dictatură carlistă cu sintagma – care cred că nu spune mai nimic – regim de autoritate monarhică.
„Regim de democraţie populară“/„regim socialist“
Dinu C. Giurescu – abia revenit în România după 1990 – a devenit unul dintre colegii de catedră ai lui Ioan Scurtu în calitate de profesor asociat. Deși extrem de tolerant față de cei care adoptau definirea regimului politic drept comunist, și profesorul Giurescu a sfârșit prin a folosi alte denumiri, în funcție de fazele istorice ale comunismului românesc: „regim de democrație populară“ (pentru perioada Gh. Gheorghiu-Dej, 1948-1965) și „regim socialist“ (pentru perioada Nicolae Ceaușescu, 1965-1989). Această opțiune utilizată pentru caracterizarea perioadei postbelice a fost însușită și de alți istorici, doctoranzi etc. – regăsindu-se și în tratatul academic de istorie a românilor (vol. X, 2013) – iar motivația ei pornește tot de la modul în care regimul trecut a înțeles să se autodefinească. Este interesant de notat că istoricii autohtoni sus amintiți nu au fost influențați de școala istorică revizionistă occidentală sau de politologii de după 1989 care au îmbrățișat concepte precum socialism de stat.
Revenind acum la problema preluării perspectivei regimului postbelic despre natura lui politico-ideologică, această opțiune mi se pare o eroare, în primul rând pentru că îl împiedică pe istoric sau pe alt specialist în științe sociale și politice să aibă un punct de vedere propriu despre acea guvernare. De altfel, chiar imediat după 1989 o astfel de categorisire a fost contestată fățiș sau implicit de alți istorici, inclusiv de colegi ai celor doi profesori sus menționați (de pildă, Lucian Boia, Adrian Cioroianu). În plus, o parte însemnată a literaturii istorice (de popularizare sau cu pretenții academice) a continuat totuși să se refere la regimul comunist (uneori incluzând – cumva impropriu – și intervalul 1945-1947, o perioadă mai degrabă de tranziție spre un regim autoritar/dictatorial). Este foarte adevărat că unii autori au adoptat soluții de compromis, cumva sugerate de prestigioși profesori occidentali specializați în studii românești. Spre exemplu, Gail Kligman și Katherine Verdery au folosit – îndeosebi în scrierile lor despre colectivizarea agriculturii – termenii de comunism și socialism într-un mod mai mult sau mai puțin interșanjabil, cu o ușoară înclinație spre formula de regim socialist, considerată mai adecvată realității pe care pretindeau că o guvernează partidele comuniste (vezi Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962, Polirom, 2015, p. 23).
Socialism şi comunism
A vorbi însă despre regimul post-1948 ca fiind unul socialist este cumva problematic, măcar din punct de vedere moral, dacă ne gândim numai la numeroșii membri și fruntași ai partidelor socialiste și social-democrate care au pierit sau au fost închiși în universul concentraționar comunist de după 1948 (Constantin Titel Petrescu, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca sunt doar câteva exemple). Ei au reprezentat un socialism care ajunsese să accepte pluralismul politic și regulile jocului democratic, fiind cumva racordați la modelul politic asumat și de omologii lor socialiști din Europa occidentală. Cei care preferă conceptul de regim comunist au mai avut motive să fie reticenți față de înlocuirea sau demontarea conceptului și din motive cultural ideologice, fiind îngrijorați de opinii asumate de către stânga radicală occidentală (concepții care s-au extins și în România prin grupări de genul Criticatac). Obiecția venită dinspre această zonă stângistă față de utilizarea adjectivului comunist este legată de perspectiva asupra comunismului, văzut ca un ideal, ca ceva pur, care nu a fost atins – mai bine-zis nu a fost atins de regimurile de tip sovietic din Europa Centrală și de Est; cu alte cuvinte a fost vorba despre o idee nobilă (horribile dictu) care nu a fost de fapt pusă în practică până în 1989/1991. De aici și până la retestarea ipotezei comuniste (Alain Badiou) nu este decât un pas; or, o asemenea variantă nu poate fi privită decât cu oroare de către istoricii de orientare anticomunistă liberală.
Naţional-comunism şi naţional-stalinism
Din pudibonderie și, probabil, ca o tentativă de externalizare a culpei, mai mulți istorici (autohtonizanți) au evitat sintagma de comunism românesc. Nu și Vladimir Tismăneanu, istoric și politolog româno-american a cărui lucrare de căpătâi s-a intitulat chiar Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (2005; ediția a II-a, 2014). Pornind de la ideea că termeni precum comunism național și național comunism sunt inadecvați pentru a caracteriza regimurile Dej și Ceaușescu, lucrările lui Vladimir Tismăneanu au introdus în ecuație conceptul de stalinism național (folosit și în varianta mai de impact național stalinism). Termenul din urmă a pătruns nu doar în spațiul românesc, ci a fost brevetat și la nivel internațional – vezi modul cum a fost definit într-un lexicon prestigios: Vladimir Tismăneanu, „What Was National Stalinism?“, în Dan Stone (ed.), The Oxford Handbook of Postwar European History, Oxford University Press, 2012. Conceptul propus a câștigat teren, fără să se impună însă decisiv; totuși, este interesant de observat că astăzi unii istorici folosesc termenii de național comunism și național stalinism ca sinonimi, cumva interșanjabili, după același model propus de Gail Kligman și Katherine Verdery. Modul cum a fost abordată problematica regimului comunist de către istorici în postcomunism este o temă fascinantă și complexă, iar aici doar am schițat câteva tendințe.
