Dragul meu tânăr,
Răspund la întrebările tale despre comunism în ordinea în care mi le-ai pus:
Ce este comunismul?
Cuvântul comunism, născocit în Parisul anilor 1840, se referă la 3 fenomene corelate, dar distincte: un ideal, un program și un regim instituit pentru a pune în practică idealul.
Idealul este unul al egalității sociale, care în forma sa extremă anunță disoluția individului în comunitate. Cum inegalitățile economice și sociale derivă (decurg) în principal din inegalitățile de posesie, realizarea comunismului impune absența oricărei proprietăți private.
Programul datează din secolul 19 și este cel mai recent asociat numelor lui Karl Marx și Friedrich Engels. În Manifestul Comunist al lor din 1848, Marx și Engels au scris că „teoria comuniștilor poate fi rezumată într-o singură sentință: abolirea proprietății private.“
Primul efort statal de realizare a idealului comunist a fost regimul fondat odată cu revoluția lui Vladimir Lenin din Rusia din 1917 – care, în decembrie 1922, a devenit Uniunea Sovietică –, regim care a supraviețuit până la colapsul său din 1991.
Ce este rău în comunism?
Trebuie să avem în vedere că regimurile comuniste din Europa de Est au fost impuse de către Uniunea Sovietică sub conducerea lui Stalin. Ele au fost anti-democratice, în sensul că nu au fost alese prin alegeri corecte și libere. Regimurile comuniste au condus într-un mod bazat pe fărădelege, adesea folosind violența. Ele au guvernat prin coerciție, înlăturând orice opoziție politică și bazându-se pe o poliție secretă bine organizată și ubicuă, în cazul României: Securitatea.
Cine a fost Nicolae Ceaușescu?
Ceaușescu a fost liderul României comuniste între 1965 și 1989. Născut într-o familie de țărani, s-a alăturat mișcării comuniste în adolescență. Un tovarăș comunist care a împărțit o celulă cu Ceaușescu înainte de război a detectat în el, încă de la această vârstă fragedă, o încredere nelimitată în sine care a fost alimentată de neîncrederea sa, la fel de nelimitată, în oricine altcineva, în special în cei aflați profesional în subordinea sa. Această suspiciune a devenit manifestă în refuzul său de a accepta sfaturi, refuz care l-a determinat să accepte în jur doar lingușitori – din ce în ce mai numeroși în anii 1970 și 1980. Intoleranța altora l-a adus aproape de soția sa Elena, o femeie cu o ambiție și un spirit răzbunător fără margini, care i-a exploatat paranoia sa tot mai mare, încurajându-l astfel să-și dea frâu liber propriilor pretenții și prejudecăți. Influența sa dăunătoare s-a manifestat în cel mai înalt grad în cultivarea cultului absurd al personalității în jurul soțului său și care, în cursul anilor 1970, a inclus-o și pe ea, pe măsură ce aceasta a început să-și asume mai multe puteri de-ale soțului. El a manifestat o obstinație doctrinară, degenerând într-un despot mono-maniacal inflexibil, orbit de un simț nebun al propriei sale persoane și misiuni. Guvernarea sa internă nu doar că a umilit românii, dar le-a și răpit demnitatea vieții lor cotidiene, reducându-i în anii 1980 la o stare animală, preocupată exclusiv cu problemele de supraviețuire zilnică.
Marele paradox al guvernării lui Ceaușescu este că managementul său defectuos pe planul afacerilor interne a contrastat atât de izbitor cu politica sa externă. Ceaușescu a demonstrat pricepere și inventivitate în punerea României pe un curs autonom față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu a fost cel care a pus cu fermitate România pe harta relațiilor internaționale; faptul de a fi făcut 3 vizite de stat în SUA, o onoare fără precedent și inegalabilă pentru liderul unui membru al Pactului de la Varșovia, arată importanța acordată de administrațiile americane succesive cultivării acestui conducător rebel. La începutul anilor 1970, Ceaușescu s-a putut încă bucura din plin de aplauzele și respectul pe care comunitatea internațională i le-a acordat în august 1968, când a denunțat invazia Pactului de la Varșovia condusă de Uniunea Sovietică în Cehoslovacia, și el a exploatat asta la maximum. O apreciere a utilității României ca un ghimpe în coasta Uniunii Sovietice a determinat o creștere a curtoaziei față de Ceaușescu, exemplificată prin vizita președintelui Nixon din august 1969. Liderul român a întors vizita în decembrie 1970. A urmat o serie de favoruri economice. În 1971 România a fost admisă în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), iar în 1972 a fost acceptată în Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Cum era viața de zi cu zi sub Ceaușescu?
Viața a devenit o luptă sub dictatura lui Ceaușescu. Motivul principal din spatele deziluziei românilor față de Ceaușescu a fost eșecul său în domeniul economic. Într-o anumită măsură, el a devenit o victimă a realizărilor economice ale regimului din anii 1960. Așteptările unui viitor tot mai luminos au fost stârnite de o sporită disponibilitate pe piață a bunurilor de consum la finele anilor 1960, iar când reducerile (raționalizările) au devenit la ordinea zilei în anii 1970-1980, aceste speranțe au fost spulberate în mod grosolan. În lumina admirației lui Ceaușescu față de Stalin, nu este surprinzător ca politica economică să fi fost caracterizată de obsesia industrializării nutrită de cel dintâi și totala sa opoziție față de proprietatea privată. Iată de ce el a fost cu atât mai iritat cu cât campionul reformelor economice în blocul estic a fost noul lider sovietic Mihail Gorbaciov, iar opoziția sa implacabilă la schimbare a fost exprimată la ședința de partid a Comitetului Central a PCR din noiembrie 1985.
Această fosilizare ideologică nu a însemnat însă că Ceaușescu a lăsat economia neatinsă. De fapt, chiar opusul a fost adevărat. El a intervenit constant în chestiuni economice, iar atenția sa a fost etichetată ca „vizite de lucru“ la întreprinderi, în care el a oferit „indicații prețioase“. Ceaușescu s-a îndreptat către Occident pentru împrumuturi, dar bonitatea țării a fost evaluată pe estimări supra-optimiste ale capacității sale de rambursare prin exporturi, deoarece acestea s-au dovedit a fi de calitate slabă. Nu numai că exporturile nu au reușit să genereze venitul anticipat, dar fabricile din industria grea, consumatoare de energie, au devenit din ce în ce mai vorace, din cauza funcționării lor ineficiente. La mijlocul anilor 1970, Ceaușescu a extins capacitatea României de rafinare a petrolului în exces față de producția internă a țării, iar în 1976 a fost obligat să înceapă importul de petrol nerafinat. Când prețul petrolului a crescut pe piața internațională, în 1978, România a fost prinsă pe picior greșit și în curând s-a confruntat cu un deficit comercial important. Problema ei a fost agravată de revoluția din Iran, unul din principalii furnizori de petrol ai României, care a stopat livrările.
Natura a fost și ea împotriva regimului. Un cutremur sever în 1977, urmat de inundații în 1980 și 1981, au perturbat producția industrială și au redus exporturile de produse alimentare pe care Ceaușescu conta acum pentru a achita datoria externă provocată de industrializare. La finele lui 1981 datoria externă a țării a crescut la 10,2 miliarde de dolari (în 1977 se situa la doar 3,6 miliarde de dolari), iar Ceaușescu a solicitat reeșalonarea plății acesteia. La recomandarea Fondului Monetar Internațional, importurile au fost reduse și au crescut exporturile, în special de utilaje, echipamente și produse petroliere. Reducerea importurilor de alimente, dublată de continuarea exportului de carne către Uniunea Sovietică, l-au forțat pe Ceaușescu să introducă raționalizarea cărnii.
El a declarat sfidător în decembrie 1982 că va achita datoria externă până în 1990, iar pentru a realiza aceasta a introdus o serie de măsuri de austeritate fără egal chiar și în istoria sumbră a regimurilor comuniste Est-Europene. Raționalizarea pâinii, făinii, zahărului și laptelui a fost introdusă în unele orașe provinciale la începutul anului 1982, iar în 1983 a fost extinsă în cea mai mare parte a țării, cu excepția Capitalei. Rațiile personale lunare au fost reduse progresiv până la punctul în care, în ajunul revoluției din 1989, erau în unele regiuni ale țării de: un kilogram de zahăr, un kilogram de făină, un pachet de 500 de grame de margarină și cinci ouă. Lungi cozi pentru rații de alimente puteau fi văzute în fiecare oraș mare. În același timp, industria grea a fost solicitată să contribuie și ea la stimularea exportului, dar pentru că nevoile sale de energie au depășit capacitatea de generare a țării, au fost introduse măsuri drastice de economisire a energiei, în 1981, care includeau o rație de benzină de 30 de litri pe lună pentru proprietarii de mașini. Alte restricții stipulau o temperatură maximă de 14 grade Celsius în birouri și perioade de furnizare a apei calde (de obicei o zi pe săptămână în apartamente). În iarna anului 1983, aceste restricții au fost extinse, ducând la întreruperea furnizării de energie electrică în marile orașe și reducerea presiunii gazului în timpul zilei, astfel încât mesele să nu poată fi gătite decât noaptea.
