se rezemase întotdeauna pe ideea că omul e bun de la Dumnezeu şi se simţise bine proptit în această credinţă. Dar reflecţiile asupra Marelui Război, pe care îl considera ruina raţiunii, împrejurările în care trăia, ideile filosofice şi politice ce întunecau minţile oamenilor pe tot întinsul Europei, mulţi dintre aceştia cărturari, toate acestea începuseră să-i zdruncine din temelii această credinţă. Considera că sufletul sărăcise nespus de mult în secolul care începuse cu un război nimicitor; vedenia măreaţă a raţiunii, în care crezuse fără clintire, începuse să se stingă; se temea că începuse o operă amplă de schilodire a raţiunii şi că omul se despuia încet încet de umanism. Trăia frământările secolului ca şi cum erau frământările lui şi în această frământare mintea lui întorcea idei peste idei, fiecare pe toate fețele, până îşi auzea murmurul gândurilor, într-un şir pe care el însuşi simţea că nu-l mai putea stăpâni; dezbătea deseori chiar şi ideile uscate ale antisemitismului, care umpluseră veacul, încercând să le înţeleagă şi să-i înţeleagă astfel pe cei care le preţuiau atât de mult; dezbătea cu el însuşi, cu marii filosofi, pe care el îi numea „făuritori de idei“, cu istoria însăşi şi toate aceste gânduri, credea, trebuiau să rămână scrise; se simţea îmboldit să-şi aştearnă gândurile într-un caiet. Era pe deplin convins că evenimentele în vârtejul cărora era prins erau epocale pentru el, pentru viaţa lui, pentru poporul lui, pentru ţara în care trăia, România, pentru Europa, pentru lumea întreagă, iar destrămarea ideii că omul este bun era devastatoare; pentru că îşi ieşise din fire, omul era în ajunul unei mari catastrofe, credea, şi nimic nu va mai fi vreodată la fel. Domnia raţiunii, care, credea el, întocmai ca un soare, se revărsa în pace, respect, bunăstare şi toate celelalte lucruri trebuincioase unei vieţi frumoase a oamenilor şi a popoarelor, era sub semnul îndoielii celei mai negre; viaţa lui era, de fapt, năduşită de teamă că epoca raţiunii era la apus.
Se gândise, aşadar, câteva săptămâni la rând, ce titlu să pună caietului în care voia să aştearnă gânduri despre viaţă, oameni, cultură şi istorie, să rămână drept urme scrise ale cugetării lui. Reflectase îndelung, mai ales în nopţile lungi de lecturi de istorie şi filosofie, la mai multe variante. Nu era un impuls autobiografic, la urma urmei biografia lui nu era de interes pentru nimeni şi nici nu putea inspira pe nimeni; viaţa lui era o sumă de întâmplări neînsemnate. Se considera un gânditor pentru sine, nu pentru alţii; aprecia bogăţia tăcută a cunoaşterii de sine şi pentru sine. Se hotărâse în final să-şi aştearnă aceste gânduri sub formă de Scrisori. Desigur, modelul erau Scrisorile lui Seneca către Lucilius, nu avea de ce să ascundă asta; în fond, nimic nu e nou în istorie, după cum observase atât de demult Eclesiastul, îşi spunea. Aceleaşi şi aceleaşi lucruri sunt doar văzute şi revăzute din alte şi alte perspective. Ştia Scrisorile lui Seneca aproape pe de rost; era greşit să spună că le citise; mai corect era să se spună că le citea în fiecare zi. Avea o ediţie germană, Briefe an Lucilius, pe care o cumpărase la Budapesta în 1929. Seneca îl cucerise de la primele rânduri, devenise cartea lui preferată de filosofie; toate cărţile de filosofie din biblioteca lui puneau întrebări importante şi ofereau răspunsuri pe măsură. Dar, în scrisoarea a XVI-a, Seneca punea o întrebare pe cât de simplă pe atât de neiertătoare, o întrebare care îi zdruncinase toate lecturile anterioare, şi chiar viaţa. „Poate că cineva va spune: Cum mă poate ajuta filosofia, dacă există soarta?” Nemăsurata lui admiraţie pentru filosofie, pe care o considera izvorul oricărei emancipări, părea în pericol. Câteva zile a simţit că dragostea lui pentru filosofie a ars din temelii; a renăscut însă din ultimul tăciune fumegând pentru că, după ce căutase mult timp un răspuns la această întrebare, se dăduse bătut, dar ascunse această înfrângere acceptată în spatele argumentului că întrebarea lui Seneca era, de fapt, retorică. Apoi, recitind scrisoarea, văzu limpede că Seneca însuşi spune că, chiar dacă acest lucru ar fi adevărat – că soarta controlează totul –, tot avem nevoie de filosofie. Nu va fi niciodată de acord că filosofia e o îndeletnicire inutilă, o biată sporovăială, sub pretextul că viaţa este guvernată de întâmplare. Pentru el, filosofia era singurul mijloc de emancipare a omului; firea omului este un cerc, întregit doar de filosofie; fără filosofie, cercul nu se va închide niciodată. Prin filosofie se îndărătnicea, de fapt, să creadă în om. Cineva (unul dintre cei mulţi care priveau faptul că se îndeletnicea cu filosofia ca pe o treabă cu totul nefolositoare) îl întrebase o dată ce folos are filosofia pentru viaţă; a răspuns pe loc, fără să gândească răspunsul prea mult: filosofia este icoana omului. Persoana cu pricina nu păru convinsă de răspuns. Fără filosofie, omul este o zidire şubredă; cine nu înţelege ce este filosofia nu va înţelege nici admirabilele ei foloase, fu însă concluzia lui.
Aşadar, urma să scrie sub formă de scrisori. Da, era sigur că Seneca nu scrisese acele scrisori către un personaj aievea; scrisese sub formă de scrisori pentru că această formă de exprimare, prin adresare către altul, era forma prin care Seneca îşi aşternea cel mai bine gândurile. Aşadar, nici scrisorile lui nu vor fi adresate unui persoane aievea, ci unui personaj imaginar; mai mult, le va scrie cu gândul la un personaj din viitor, din altă epocă, pentru că asta îi va da prilejul să descrie epoca în care trăia şi pe care o considera remarcabilă prin dramatismul ei. Prima epistolă îi era inspirată de gânduri din acea zi; se întorcea de la poştă, de unde ridicase un colet cu o carte îndelung tânjită, cartea lui Martin Buber Eu şi tu, în limba germană. Ajuns acasă se aşeză în curte pe băncuță; deşi era deja octombrie, nu era deloc frig. Curtea era plină de copii, care se jucau într-o gălăgie foarte muzicală; joaca copiilor este o înţelepciune, se gândi. La început nu le acordă atenţie, apoi, uitându-se la ei, avu o revelaţie. Erau şase copii, de vârste aproximativ egale, români, maghiari şi evrei. Încerca să distingă comunicarea din gălăgia lor; cuvintele erau amestecate, româneşti, maghiare şi idiș; era acolo, totuşi, un dialog. Nu, îşi spuse, nu un dialog, ci un Dialog. Cât de bine ilustrau copiii Dialogul existenţei, îşi spuse. Puse la patefon Concertul pentru vioară de Mendelssohn, lucrarea lui muzicală preferată; fluxul mângâietor al sunetelor viorii îi însoţeau lecturile şi îi inspirau scrisul. În seara aceea inaugura caietul; îl deschise, lăsă prima pagină liberă, apoi scrise cu stiloul prima Scrisoare către o generaţie viitoare.
Oraşul Șimleu-Silvaniei este precum o lalea rară, care are, în acelaşi bulb, petale de culori diferite, bine strânse în acelaşi mănunchi, hrănite cu sevă de aceeaşi tulpină, îngemănate în diferenţa lor şi prinse în unitate, obligate să stea una lângă alta, de mână, dar şi una în fața alteia, în dialog. Aşa este întregul judeţ Sălaj şi întreaga Transilvanie. Adânc plantate în istoria oraşului, cele trei etnii, români, maghiari şi evrei, convieţuiesc la fel de bine ca şi cum ar fi de aceeaşi etnie. Nefiind împărţit pe cartiere etnice, oamenii, culturile şi limbile se intersectează în Șimleu-Silvaniei cu o mecanică unică; etniile îşi învaţă reciproc limbile şi îşi preiau reciproc obiceiurile. Copiii vorbesc în toiul jocului toate cele trei limbi, pierzând distincţia limbii materne, mâncând pască evreiască pe post de pâine multietnică. Da, niciodată nu spunem eu decât atunci când ne referim şi la altă persoană. Spun „eu mă numesc” unei alte persoane, spun „te însoţesc” unei alte persoane, spun „te iubesc” unei alte persoane. Fără ceilalţi nu existam. Existenţa este o întâlnire cu celălalt. Mai întâi, întâlnirea cu celălalt şi apoi Dialogul cu el mă duc din afara existenţei în existenţă. Dar aici, în Transilvania, dialogul cu celălalt are şi sporul existenţial al dialogului cu celălalt ca etnie. Români, maghiari, evrei, sporesc frumuseţea dialogului existenţei: culturile şi limbile se pun în evidenţă şi se influenţează, înfrumuseţându-se; mai mult, fiecare, în faţa celuilalt, îl învaţă, însuşindu-şi limba şi cultura. Aici, în Transilvania, aici e frumuseţea întâlnirilor revelatoare.
Lazăr Klein, Șimleu-Silvaniei, Judeţul Sălaj, România, octombrie 1938
Fragment din romanul Undeva în Transilvania (Editura RAO)