Țurțuri de lumină îi străpungeau privirea, zdrumicându-se apoi în miliarde de cristale răspândite sub pleoape.
Se opri brusc din scris. Ecranul laptopului se întunecă. Apăsă din nou o tastă și reciti o parte din ceea ce scrisese. Clătină din cap mulțumit. Alfonsino și Belfonsino așteptau cuminți, mărunțiți dincolo de taste, în adâncul mașinăriei miraculoase, dar și în profunzimile capului său, dincolo de chica de păr alb zburlit. Își montase un fel de măsuță pliantă, un soi de platformă rabatabilă, susținută cu tije metalice de ambele margini ale scaunului, pentru ca laptopul să stea lejer, fără să alunece. Era foarte comod și, astfel, îi era lesne să-și folosească ambele mâini, spre a scrie. Când considera că a terminat, închidea laptopul și îl vâra în rucsacul lui special, agățat de spătar, după care, demonta măsuța și o punea pe iarbă. Venea mai târziu Valérie s-o ia.
Se ţinu de cele două margini curbe nichelate şi se aşeză mai bine în scaun. Duse mâna dreaptă lângă cotieră, în exterior, unde se afla suportul pentru recipientul de băutură şi luă paharul înalt, de plastic. Sorbi cu nesaţ din aroma cafelei, încet, gânditor, împrăştiind lichidul prin toată cavitatea bucală, spre a satisface toate papilele, așezate, conform hărții lui Hanig, cică, totuși, greșită…dar, în fine, în secțiuni separate pentru receptorii de gust: dulce în partea din față, sărat și acru pe părțile laterale și amar în partea din spate.
Puse paharul la loc și, înainte de a se reapuca de lucru, mai verifică o dată dacă erau bine blocate frânele. Fiindcă, dacă ar fi apucat să se ducă la vale… S-ar fi oprit în lac.
Pauza era un prilej și pentru Alfonsino și Belfonsino, ca să se odihnească și ei un pic. În fond, de-aia îi și aduse aici, să se relaxeze. Se zbânțuiau destul prin timpul lor, pe care el îl descoperise cu mare plăcere. Puse bărbia în podul palmei drepte – cotul, oricât de zbârcită era pielea în locul acela, simțea sub el o moliciune duioasă ca vârtejul din fruntea vițelului lins, când și când, de preabuna lui mamă – și privi pe deasupra piersicilor din livadă, în josul dealului. Mai departe, dincolo de vatra satului, din mijlocul căreia se înălța turnul vechi de două sute de ani al bisericii, se zăreau undele neastâmpărate, ca niște jocuri cameleonice de lumini, ale lacului…
Se oprise pentru că, dintr-odată, se plictisise năprasnic. Îl lovise o sastiseală teribilă, acută ca o criză de sciatică ori ca o arsură de stomac. Și realiză, pe exact vârful de sarcină al puseului de indispoziție și dezgust, că totul era o inutilitate. Totul devenise nefolositor: gânduri, iubire, obiecte, oameni, gesturi. Nu mai aveau nici un rost. Nimic nu mai conta, totul era de prisos, ca o gură în plus de mâncare, dincolo de senzația de sațietate. Zadarnic și lipsit de oricât de mic chichirez. Măcar o motivație să mai fi avut. Un skepsis nepriceput, acolo. Era ca o plutire fără avânt, ca o băltire într-un zbor ca de pitulice, fără anvergură (he-heeee, ați văzut, scrie acolo, în dreptul condorului: anvergura aripilor – 3,5 m…uaaau!). Deci, la ce bun să se zbată atâta, pentru ce să alerge – mă rog, e un fel de a spune – în viață ca un bezmetic, de colo-colo, fără țintă, pentru ce? Ca să constate, la un moment dat, că de fapt el se învârtise în cercul neputinței? Mai exact spus, al ratării. Dar una discretă, modestă, nu una zgomotoasă, amplă și cu rezonanțe universale, ci o ratare mică și neobservată, ceva ca o nemulțumire, ca un mârâit, un murmur de protest. Mai era puțin și constata că, ontologic, s-a născut, chiar dacă dintr-o greșeală, degeaba. Și, mai ales, pentru cine? Pentru cei câțiva oameni, realmente întâmplători, care – poate-poate – își vor găsi răgazul să-i citească toate elucubrațiile, toate firimiturile sale de creier zdrențuit? De aceea, se cuvenea oare să fi bătut atâta amar de drum, ca să ajungă până aici, în locul acesta splendid, în satul acesta pierdut printre munți albăstrii care pur și simplu îți ozonează retina?
În stânga lacului, privirea i se opri pe discul portocaliu al soarelui ce se lăsa încet, într-o rână, zdrențuit de fâșii destrămate de nori, ca niște rotocoale de frișcă roz ce glazurau tortul lumii în acele clipe cu miresmă de piersică. Lumina roșie țâșnea tremurând din adâncul lacului, astfel că fuioarele de nori parcă pluteau pe apă, ca niște lebede trandafirii din vată de zahăr, numai bune de lins. Apoi, se strecura printre ramurile piersicilor și ajungea pe prispa casei, din spatele lui, lipindu-se de pereții văruiți în alb. Dacă n-ar fi fost țintuit pe scaun, s-ar fi ridicat, ar fi făcut câțiva pași pe iarba din bătătură și s-ar fi uitat înapoi, era sigur că ar fi mușcat, doar cu ochii, dintr-o căsuță de turtă dulce, aidoma celei descrise de Frații Grimm.
Ca-ntotdeauna, uită însă câte ceva. E imposibil să nu omită un detaliu. Miercuri, adică acum două zile, în fața exact a aceluiași peisaj însângerat de lumina diafană a soarelui răpus, și-a luminat privirile cu gingășia ciorchinilor (sunt trei sau patru, care înconjoară unul dintre stâlpii de lemn ai prispei, ceilalți se petrec ca un brâu peste decorațiunea din lemn traforat de sub acoperiș, ca o salbă pe fruntea unei mirese… însă, iată, o mireasă mai bătrână cu o sută de ani, obosită, stând mai într-o rână și cu încheieturile scârțâind la fiecare bătaie mai serioasă a vântului!). Acum, poftim! îi neglijase, uitase să-și hrănească uitătura cu splendoarea boabelor ce strălucesc, parcă sunt înmuiate în sânge, înfășurate într-un roșu stins, transparent, căci e deja august și nu sunt departe de a da în pârg. Bine că și-a adus aminte! Rămânea fără struguri.
Scutură din cap și, resemnat, porni din nou dansul degetelor pe tastatură.
*
-Un bănuț găsit e un bănuț câștigat, frate! – zise Belfonsino, aplecân- du-se vesel și cu ochii sticlind, spre a scormoni cu degetul în praful drumului. Chiar dacă… îîîh! e un găinaț.
Se șterse pe mâneca hainei, apoi își trase, respectuos, mucii. Și o luă mai înainte, la vale, pe strada desfundată. E strada Eroilor Civilizați, care iese din cimitir și o pornește în jos, oprindu-se și căzând în bot, ca bobocii, în gardul de fier forjat al Parcului de Amuzament și Loisir.
Orașul – care, după ce că era obez, mai era și bătut nemilos de soarele amiezii de august – fusese spintecat de o siestă fulgerătoare. Pe loc, privirea i se împăienjenise drastic și pleoapele se lipiseră ca un afiș ce anunță balul de sâmbătă seară. Astfel că, acum, zăcea ca o curtezană istovită din punct de vedere lubric și fără vlagă, ca o ultimă pereche de chiloți uitați pe noptieră.
– Hopaaaa! Atunci, doi bănuți găsiți înseamnă deja o avere! – lihăi vesel Alfonsino, aplecându-se și el, la rândul lui, spre a zgârma cu degetul caldarâmul. Dădu la o parte crusta lipicioasă și umedă dintre două pietre cubice și scoase de acolo o monedă galbenă. O ținu un pic în palmă, clătină din cap mulțumit, după care, o șterse de poalele anteriului. Apoi, o prinse între degetul mare și index și o potrivi în lumină, cât să acopere o clipă discul soarelui, spre a-i cântări strălucirea. Belfo, Belfo… e un ludovic, pe bune. Un ludovic adevărat, îți dai seama?!
– Unde?
– Cum unde, mă? Uite-l aici, în palma mea.
– Unde, măi, omule, unde?!
– Aici, mă, ești chior, ce naiba?…
Cei câțiva martori aflați la momentul acela de blegeală nu doar a orașului, ci a întregii lumi – adică, vestitul vraci și taumaturg Diodor din Bar-Thales, aflat în vizită de lucru, însoțit de ajutorul său, spițerul Samoilă Schmerz, de clopotarul Michel Îngerul și de menestrelul gurist Heraclion M. Ionete, autor al șlagărului „Lasă, drăguță, treaba și vino!”, prevăzut cu o pâlnie mare de gramofon, prin care-și declama cânticelele lui, unele fără perdea, altele doar aluzive – au susținut la unison, mai târziu, în saloanele elegante ale birtului „La Măgarul octopod”, în cadrul adunării de informare a norodului privind incidentul, că, în clipa aceea de maximă concentrare cosmică, deodată s-a auzit un vuiet asurzitor, ca de sfârșitul lumii (totuși, pentru că nimeni nu știe cum va fi acesta, comparația a fost retrasă rapid de pe câmpul de luptă retorică!) sau, mai degrabă, semăna cu vâjâitul trepidant al unui avion cu reacție ce trece razant pe deasupra orașului și aruncă tracturi disperat-mobilizatoare (care, toate, încep cu: „CETĂȚENI!… În aceste clipe când…”).
Apoi, s-a stârnit, pe o scară, de la infernal la apocaliptic, praful de pe acea porțiune de drum, ca într-o furtună turbionară (curios, numai acolo, căci două străzi mai departe, în stânga, spre Valea cu rațe, venise vremea culesului de avocado și se auzeau tropăind cântecele culegătorilor aduși din Transvalia!). Ei bine, chiar în ochiul acelui uragan se găseau nimeni altcineva decât cei doi eroi ai noștri, Alfonsino și Belfonsino.
A urmat, cum e și firesc în cazurile astea, un moment cumplit de tulburare a timpului și de confuzie a planurilor de trecut și viitor.
Cert este că, după ce tornada a dispărut (nimeni n-a știut să spună dacă s-a ridicat la cer sau pur și simplu s-a destrămat și fragmentele de case, animale, oameni, pomi, acoperișuri, bârne, lăzi de zestre, mațe, păsări și saboți s-au risipit care-ncotro!), iar praful s-a risipit, ei bine, exact atunci, cei doi au rămas încremeniți și cu ochii holbați spre palma lui Alfonsino.
Sub lumina albă și grețoasă a soarelui amiezii, strălucea, ca o statuie îmbăiată în ulei, însuși Ludovic al XIII-lea, bătătorul de monedă. Așa cum îl știm. Neschimbat, dar cam înfofolit, e adevărat.
Fața palidă, ovală, părul negru (normal, ca pana corbului!), lins, pieptănat cu cărare la mijloc și cu o splendidă cădere pe umeri, sprâncenele arcuite, ochii negri (normal, ca murele pârguite!), însă un pic inflamați, privirea puțin piezișă, cu o ușoară umbră de sarcasm arogant și liniștit, însă cu certe urme de dezgust față de partea hughenotă a lumii, dar însoțită și de o insesizabilă și șăgalnică înclinare spre desfrâu cuviincios, nasul lung, ascuțit, osos, căzând peste o mustăcioară lată, tunsă bine și scurt, încât ziceai că e lipită cu superglue, dar cu vârfurile involte, ascuțite, însoțind și încurajând tușa lubrică din privire, de care vorbirăm mai sus, apoi buzele roșii (normal, ca fraga!), cu binecunoscuta „muscă” sub cea inferioară, bărbia terminată cu o formațiune rotundă tăiată fix în două emisfere, apoi gâtul slab, fragil, lebădastric (un semn discret păstrat pe linie paternă de la stră-stră-strămoșul său gascoin, Ledcingetorix, stăpân peste legendarul Ținut al Lebădaștrilor). Gâtul de lebădă se băga repede, ca să nu răcească, în gulerul rotund al mantilei albe și lungi, peste care trona, sus, de la un umăr la celălalt, un colan uriaș cu modelele crinului regal repetat, iar, între acestea, litera H, tot din aur, ca respect pentru numele tatălui său, Henri Le Grand, primul rege al dinastiei de Bourbon. De el atârnă, culmea! – acesta pare a fi un mic detaliu peste care istoriografia a trecut cu vederea – un crucifix ce reprezintă taman crucea hughenotă (patru brațe egale, despicate, fiecare având două vârfuri cu un glob mic de aur la capăt, iar, între brațe, crinul, simbolul curții regale franceze). Putea fi vorba – însă cert e că Ludovic al XIII-lea era ultimul pe care le era îngăduit să-l întrebe – fie de un gest de omagiu al fiului către tatăl său, unul dintre cei mai iubiți regi din istoria Franței (deși a murit, săracul, asasinat de fanaticul catolic François Ravaillac), fie de un semn de toleranță, în general, față de hughenoți, atât de hăituiți – se știe – până la semnarea Edictului de la Nantes, care, în sfârșit, oferea libertate religioasă protestanților… Amin!
*
Ludovic al XIII-lea descălecă, demn și important, ca de pe un soclu, din palma lui Alfonsino și redeveni cel de atunci, de la vârsta lui de 41 de ani, aflat la puțin timp înainte de deces. Își îndreptă un pic spinarea și fu numaidecât cel de odinioară, adică „cel Drept”. Louis Le Juste. Cu toate că o paloare ciudată se instaurase pe chipul său, ce-l făcea să pară un pic cam obosit, regele își păstra buna dispoziție specifică Bourbonilor.
– Cam cald aici, la voi, mes très chers amis… drăguților! – își reglă el vocea, având „pisica-n gât”, ca orice monarh aflat în situația unei vizite neanunțate într-o țară străină.
– Ce să facem, Sire, asta e, altă vreme n-avem. Dacă vă place, bine, dacă nu… – sări Belfonsino degrabă, spre a pune lucrurile la un punct destul de nesigur. În plus, dacă v-ați uita într-o oglindă, ați vedea cât de-nhăimurat sunteți, de parcă veniți de la Polul Nord…
Fragment din romanul Operație de spleen, aflat în pregătire.