Ion Vlad: „Am păstrat acute amintiri vizuale, cu senzaţia indelebilă a culorilor, a luciului filelor de carte, dar şi de revistă”

Ilie Rad: Stimate Domnule Profesor, puțină lume știe că debutul Dvs. literar a avut loc sub semnul lui G. Călinescu!

Ion Vlad: E un fel de a spune! Am arătat și cu altă ocazie că, din ultimele două clase de liceu, am păstrat acute amintiri vizuale, cu senzația indelebilă a culorilor, a luciului filelor de carte, dar și de revistă. Pentru că tot acum descopeream revistele literare. Mi-a atras de la început atenția revista Lumea. Săptămânal literar, artistic, social, înființată de G. Călinescu, după dispariția Jurnalului literar (apărut în 1938). Dincolo de aspectul grafic, m-a atras la această publicație valoarea colaboratorilor (toate somitățile literare din perioada interbelică, dar și autorii afirmați în timpul războiului sau imediat după). Între colaboratori trebuie amintiți Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu, Ion Barbu, Tudor Arghezi ș.a. „Cronica literară” era susținută de Perpessicius, „Cartea străină” de Mihnea Gheorghiu, „Cronica muzicală” de Virgil Gheorghiu, „Cronica teatrală” de Zaharia Stancu, „Cronica plastică” de Ion Frunzetti, iar „Cronica ideilor” de Petre Pandrea. Călinescu însuși semna „Cronica mizantropului”, dar și rubrica intitulată „Corespondențe”, un fel de „Poșta redacției”. Să mai spun că aici a apărut faimoasa nuvelă a lui Geo Bogza, Moartea lui Iacob Onisia, dar și povestirea Ceata, a lui Marin Preda, care va intra în sumarul volumului său de debut, Întâlnirea din pământuri (1948), cu un titlu ușor schimbat, În ceată.

Ei bine, la această revistă am trimis prima și ultima poezie pe care am scris-o, intitulată Cântec pur și semnată cu pseudonimul I. Dedan (Dedan venea de la Deda, localitatea în care locuiam atunci). Din păcate, așa cum știți, revista Lumea a avut o viață scurtă (sept. 1945-iun. 1946), din motive pe care le bănuim, deși în ultimele numere există numeroase articole despre scriitorii ruși și sovietici.

Îmi dați voie să reproduc răspunsul pe care vi l-a dat G. Călinescu?

Vă rog!

I. Dedan. Imaginea din Cântec pur are o aparență de noutate:

Mi-e sufletul car ce scârție

Cu roți ce se leagănă,

să evadeze din osie.

Stau, nici nu mișc,

nici nu stau…

Vreau să ies din mine.

Când însă citești mai atent, constați că e ceva silnic în poezia d-tale și lucrul se poate explica. Sufletul e carul scârțâitor ori e roata? Dacă e carul, atunci scârțâirea sugerează oboseala, dacă e roata, chestia e mai lămurită, roata vrea să alerge singură.

Însă, în mod obișnuit, nimeni nu gândește roata ca un element captiv, fiindcă o roată fără osie n-are rost.

Cu sistemul acesta vei pune pletele să viseze evadarea etc.

Nu trebuie să faci poezie chinuită.”

Mulțumesc pentru evocarea acestui moment îndepărtat al tinereții mele!

Dar să revin. După terminarea facultății, am debutat cu recenzii în ziarul clujean Lupta Ardealului, iar după ce s-a înființat Almanahul literar (devenit Steaua) am colaborat aici, ca să nu mai vorbesc de Tribuna, reapărută în 1957.

V-ați început studiile la Universitatea „Victor Babeș”, în 1948, la două luni după decretarea reformei, de tristă faimă, a învățământului. Cum s-a resimțit în universitate această reformă și cum ați sim- țit-o dumneavoastră, ca student?

Pot să vă spun că, la începutul studiilor mele la Facultatea de Filologie a Universității clujene, încă nu intervenise legea învățământului, de tristă și jalnică amintire. Așa că am început facultatea normal, după vechile sale principii, cu specialitate primă și specialitate secundară. Am ales româna și franceza. Primele cursuri, primele seminarii la ambele specializări nu sufereau de nicio modificare. Am început studiile cu profesori absolut străluciți. Profesorul Jacquier ne impresiona în anul I, așa cum ne impresiona unul dintre profesorii remarcabili pe care i-am avut la limba latină, Teodor Naum, cel care a tradus părți din Eneida lui Vergiliu. Dar, după un timp relativ scurt, toate speranțele noastre legate de o dublă specialitate au fost demolate. Am fost obligați să optăm pentru una sau alta dintre specializări. Și, mai degrabă sub imperiul viitorului și al profesiei de dascăl, eu am ales româna.

Legea învățământului nu a fost singura reformă, numeroase alte „reforme” au urmat. Nu au reușit să bulverseze învățământul de la început; nu au reușit nici măcar să-i îndepărteze decât pe unii dintre profesori, dar Facultatea de Litere, cum se numea atunci Filologia, nu era încă victimă, de natură să creeze mari dificultăți. Fapt e că limbile străine au fost vitregite, în sensul că li s-a dat o importanță secundară, care a avut repercusiuni, fără îndoială, pe termen lung, practic pe toată perioada regimului comunist, cu unele oscilații. Oricum, speranța de a avea o dublă specializare sau speranța de a învăța o limbă de circulație devenea atunci tot mai redusă.

Efectele „reformei” au început, mai voalat, încă din primul semestru. Noi am fost dezamăgiți, bineînțeles, pentru că ne-a făcut să renunțăm la una din specializări. Eu am ales româna, cum vă spuneam, dar continuam să ne întâlnim cu profesorul Jacquier la ore, la care asistam, pentru că era fermecător în stilul său de a fi. Mai ales pentru că opțiunea lui definitivă de a rămâne în România rămâne foarte semnificativă. Unul dintre bunii mei cunoscuți – prieten într-un fel, prin înrudirea lui cu soția mea –, Ion Negoițescu, îl frecventa mereu pe Jacquier, încât era întotdeauna informat asupra lui. Căsătorit cu o româncă, cum știți probabil, Jacquier a ales să rămână definitiv în România. Atunci când autoritățile franceze, după câte am aflat, l-au somat să se întoarcă în Franța, după război, el a refuzat. Urmarea a fost că, la înmormântarea lui, după câteva decenii, a lipsit familia și au lipsit reprezentanții Ambasadei Franței, nerecunoscându-i prezența și ecoul pe care-l avea printre intelectualii români, care trecuseră prin Universitatea clujeană.

Spuneți-mi, vă rog, l-ați cunoscut pe Blaga?

Numai împreună cu Ion Breazu. În drumul lor spre casă (locuiam și eu pe str. Bolintineanu), urcând în cartierul Andrei Mureșanu, am fost uneori martor al prezenței și dialogurilor lor, însoțindu-i ca un fel de ucenic al celor doi dascăli, pe care îi admiram foarte mult. De altminteri, la înmormântarea lui Blaga am ținut să merg împreună cu un grup de colegi. Da, am fost la înmormântare, în Lancrăm. Și nu o dată, după aceea, m-am oprit la Lancrăm, la mormântul acestui mare filosof și scriitor.

Domnule Profesor, dumneavoastră ați terminat Universitatea românească „Victor Babeș”, care, în ‘59, s-a unit cu Universitatea maghiară „János Bolyai”. Ați participat cumva la acel moment?

Am participat, desigur, în sala mare a Casei Universitarilor. A fost un moment care a avut și un fel de dramatism, dar cu o clară decizie și cu o exactă și riguros argumentată necesitate de a crea universitatea care poartă astăzi numele de „Babeș-Bolyai”. Savantul român și savantul maghiar s-au reunit cu numele lor în această universitate, care poartă și acum acest nume și care va sărbători în această toamnă 100 de ani de existență, ca universitate românească.

În 1952, după terminarea facultății, ați devenit asistent la catedră. Aș vrea să vă întreb: cum a avut loc acest moment foarte important pentru cariera dumneavoastră? S-a organizat un concurs, așa cum se face astăzi?

Nu, nu era vorba de concurs. Atunci, dacă aveai asentimentul conducerii facultății, asentimentul celor care conduc o catedră, puteai rămâne la universitate. A fost cazul a doi absolvenți din promoția 1952: Livia Grămadă, regretata noastră colegă, și cu mine. Eu eram atunci într-o situație destul de plăcută, și anume de secretar literar la Teatrul de Păpuși din Cluj și eram foarte încântat că am putut găsi un loc unde să lucrez. Eram student, aveam nevoie de bani, pentru că nu puteam să cer la nesfârșit părinților mei să-mi asigure tot necesarul. Am avut anumite dificultăți, aveam probleme de sănătate foarte serioase, iar faptul că m-am angajat la Teatrul de Păpuși mi-a oferit posibilitatea unui regim de viață mai liniștit.

Acest post l-ați obținut prin concurs?

Prin concurs, bineînțeles, ca secretar literar al Teatrului de Păpuși. Obligațiile mele erau de a asista la pregătirea unor spectacole pentru copii. Era o regizoare la care am ținut foarte mult, pentru că o admiram pentru cunoștințele ei, dincolo de regie. Sigur că teatrul de păpuși nu înseamnă neapărat absența regiei sau absența pregătirii unui spectacol. Ca să nu mai vorbesc de dificultatea de a găsi piese de teatru bune, pentru diferitele momente ale copilăriei și chiar până spre adolescență. Am tradus și o piesă de teatru, din franceză, mi-am îndeplinit obligațiile și am învățat foarte multe despre teatrul de păpuși și despre genul marionetelor. Era o regizoare, cum spuneam (plecată demult din această lume a noastră), care era o teoreticiană absolut remarcabilă. Formația ei se datora probabil frecventării unor mari teatre pentru păpuși și din Uniunea Sovietică, dar și din țări ale Occidentului.

În momentul în care am terminat studiile, am dat examenul de licență, apoi am fost chemat într-o zi de profesorul Dumitru Popovici. El era șeful Catedrei, era singura personalitate, am putea spune. Breazu era doar conferențiar. Cum știți poate din istoria facultății, Popovici a venit la un concurs în care Breazu era de la început favoritul. Avea toată adeziunea conducerii Universității și a Consiliului Universității.

Ei bine, Ion Breazu mă cunoștea de la cursuri. Nu am fost un student suprastrălucit, dar am fost un student care era împătimit de literatură. Popovici m-a chemat în cabinetul său și mi-a spus că s-au gândit în legătură cu mine, anume de a fi chemat ca asistent la facultate. Am avut o ezitare, o ezitare care a surprins pe toți prietenii și colegii mei din Catedră, pentru că am cerut o zi de gândire! Dar a doua zi m-am trezit din această confuzie și din această dolce farniente, care era pentru mine Teatrul de Păpuși. A doua zi mi-am cerut scuze și, bineînțeles, am mulțumit pentru această alegere.

Așa am devenit asistentul lui Ion Breazu și, în primul an al carierei mele, care într-un fel a decis interesul meu pentru un anumit teritoriu al literaturii, am propus un seminar consacrat nuvelei românești. Un seminar consacrat exclusiv nuvelei: cu lucrări de seminar, bineînțeles, și cu dialoguri consacrate marilor scriitori; de la începutul nuvelei românești și până la nuvela contemporană.

Studenții mei, primii mei studenți, formau o promoție foarte bună, o promoție în care fiecare era atât de apropiat de mine ca vârstă, încât eram prieten cu majoritatea dintre ei, unii rămași ulterior în cadrul Catedrei de lingvistică a Facultății de Filologie. Seminarul l-am dedicat, deci, nuvelei și, la puțină vreme după aceasta, a apărut o ediție din opera lui Pavel Dan, iar Ion Breazu mi-a dat (și aflam pentru prima oară de Pavel Dan) să citesc această ediție. Am citit-o pe nerăsuflate și am avut o revelație extraordinară. La puțină vreme a apărut o reeditare a lui Pavel Dan, în îngrijirea lui Florian Potra, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, care preluase, în 1948, patrimoniul Editurii Fundațiilor Regale. Am și scris atunci, în Steaua, o cronică la această ediție, printre primele mele colaborări la Steaua, împreună cu studiul despre Geo Bogza, la care țineam foarte mult.

Vorbeați înainte de epurări. Blaga, care era profesor la Filosofie, a fost dat afară din învățământ!

Bineînțeles. Se cunoaște că Blaga a ajuns cadru didactic la Filosofie nu ușor, după cum știți. Dacă îi cunoașteți biografia, vă amintiți foarte bine câte piedici i s-au pus. Și mai ales faptul regretabil că până și de către apropiații lui a fost privit cu rezerve nu puține. Nu uitați că mulți dintre intelectualii români l-au sancționat, l-au condamnat. Iar observațiile critice la adresa unora dintre cărțile sale sunt azi o surpriză pentru noi. G. Călinescu, bunăoară, sau Ov. S. Crohmălniceanu, deci oameni cu o mare receptivitate (intelectuali remarcabili, intelectuali cu o formație demnă de respect și apreciere), au fost porniți împotriva lui. Într-o carte cu o circulație mai mică, din păcate, semnată de Minodora-Maria Cioban Someșanu, inițial teză de doctorat la profesorul Achim Mihu1, se oferă câteva eșantioane de asemenea acuze și de asemenea sancționări critice ale operei lui.

Într-un fel eu, care eram foarte apropiat de Ion Breazu, îi datorez lui șansa de a fi ajuns până la urmă cadru didactic și asistentul său. Ion Breazu îi devine lui Blaga unul dintre cei mai apropiați confrați, pe durata șederii poetului în străinătate, ca diplomat.

În decembrie 1952, mentorul Dvs., D. Popovici, a plecat în lumea umbrelor…

Așa este. Mă urmărește mereu acel moment! Nu o să uit niciodată înmormântarea lui, nici mormântul familiei lui Dumitru Popovici. Așa cum nu-l uit pe al lui Breazu, așa cum nu uit mormântul lui Pavel Dan, pe care l-au onorat românii în perioada Dictatului de la Viena. Și astăzi, dacă te duci în Cimitirul Central din Cluj, vei găsi mormântul lui Pavel Dan, cu textul scris în piatră, al faptului că este opera Asociației Românilor din Transilvania de Nord: „Ridicatu-s-a această piatră prin jertfelnicia românilor din Ardealul de Nord, 2 august 1943”. Știm că Pavel Dan a murit în ’37, dar mormântul acesta, așa cum a fost pe urmă zidit, e al comunității românești din perioada Dictatului de la Viena.

Odată intrat pe orbita universitară, a trebuit să vă gândiți și la un doctorat! Conducătorul tezei Dvs. a fost profesorul Iosif Pervain?

Nu a fost Pervain, ci Silvian Iosifescu, de la Universitatea din București. Pervain era șeful Catedrei, pentru că, după moartea lui Breazu, singurul om care a putut prelua funcția de șef al Catedrei, fiind cel mai în vârstă, era el. Dar Iosif Pervain nu avea încă dreptul de a conduce doctorate, așa că m-am dus la București.

Inițial am vrut să fac o teză despre proza lui Dimitrie Anghel. Am scris câteva zeci de pagini, despre poezia și proza sa, dar mi-am dat seama repede că subiectul nu-mi place. Așa că am propus o teză despre povestire, apelând la profesorul Silvian Iosifescu, de la Universitatea din București. Silvian Iosifescu făcea teoria literaturii. Deci era totuși pe profilul meu. Îl cunoșteam foarte bine.

Știu că ați fost membru în comisia de doctorat a domnului Nicolae Manolescu.

Îmi îngădui să aduc în discuție personalități ale vieții literare românești. Numele lui Nicolae Manolescu, universitar întâlnit frecvent – cu nu puțini ani în urmă – la ședințele Biroului și Consiliului Uniunii Scriitorilor. O altă „destinație” frecventată în Capitală, pentru mine, era Facultatea de Filologie, al cărei decan era regretaul Ion Coteanu, membru al Academiei Române, lingvist de autoritate, un adevărat prieten.

Doctoratul lui Nicolae Manolescu a fost un demers memorabil: profesorul Al. Piru, pe atunci cadru didactic la Universitatea din Craiova, m-a descoperit în cabinetul decanului Coteanu, venind cu o propunere: acceptarea de a face parte din comisia de doctorat, urmând să ne pronunțăm asupra lucrării Contradicția lui Maiorescu. Am fost de acord fără să ezit. A fost o susținere absolut spectaculoasă, cu prezența multor prieteni și colegi de-ai lui Nicolae Manolescu, care ne-a dat tuturor o mare satisfacție, iar comisia prezidată de Ion Coteanu s-a pronunțat favorabil în unanimitate, legitimată de calitatea lucrării.

Domnule Profesor, deși am mai avea atâtea de povestit, vă propun să ne oprim aici, mulțumindu-vă pentru timpul acordat!

Interviu realizat de Ilie Rad

____________________________

1 Minodora-Maria Cioban Someșanu, Epurări în Universitatea clujeană: 1944-1958, prefață de Crișan Mircioiu. Cuvânt înainte de Mihu Achim, București, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitaris- mului, 2010.