La o virtuală bursă a satirei în proza actualității, Cătălin Mihuleac are cota cea mai însemnată. Fardate într-o manieră ironistă până în 2012, umorul negru și comicul lui Mihuleac se frământau în aluatul narațiunii moraliste și butaforice, din care tragicul suprarealist și absurdul remizau pe termen lung. Cătălin Mihuleac e un artist al montării comicului și satirei în evenimente cu potențial tragic. Împreună cu romanele Aventurile unui gentleman bolșevic (2012) și America de peste pogrom (2014) – cărora li se pot adăuga povestirile din Ultima țigară a lui Fondane (2016) –, recentul Deborah al lui Cătălin Mihuleac încheie o trilogie dedicată evreității autohtone. Ineditul vine din perspectivă și abordare. Cu adevărat noutatea trilogiei crește din huma istorică selecționată. Căci scriitorul găsește în protoistoria și istoriile comunității iudaice autohtone un adevărat tezaur anecdotic. Formula narativă se înșurubează definitiv în artificii tragi-comice, un fundal istoric agreat de autor pentru detensionarea unei judecăți istorice reducționiste. Cu alte cuvinte, toate cărțile amintite puteau fi intitulate, fără rest, Istorii de Holocaust. De ce nu a procedat așa? Probabil că, temperat, Mihuleac operează o distincție în interiorul conceptului. Cum se știe, termenul vine din grecescul holókauston, însemnând „complet ars” sau „ars în totalitate”. Mihuleac nu la acest sens se referă, deși istoriile lui, cum aminteam, aici bat. Pentru că avem de-a face cu istorii mici, nicidecum cu Istoria exterminării așa cum e ea prezentă în manuale. Așadar, Trilogia unor Istorii mici de holocaust relatate într-o manieră ce privilegiază tot ce iese din șabloanele bine-cunoscute. Cum e, de pildă, și focarul narativ din Deborah, după un caz real: în 1926 se reintroduce Bacalaureatul în format nou, iar Comisia din Cernăuți e acuzată că respinge intenționat elevii minoritari. Dintre candidați, David Fallik amenință pe profesorul Emil Diaconescu, iar cel din urmă scrie un pamflet ce trezește spiritele extremiste din epocă. La nu mai puțin celebrul proces din epocă, de la Câmpulung, legionarul Totu împușcă pe tânărul evreu spunând că reabilitează demnitatea românilor. Deodată, micul oraș devine un Centru al istoriei, orice întoarcere la normalitate fiind definitiv compromisă. Cătălin Mihuleac ridică miza, pentru că, la distanță nu doar simbolică, în același an fatidic, se nasc Deborah Mătăsaru și Marilyn Monroe, dive ale timpului cu vise identice și destine opuse. Una va fi deportată în Transnistria, remarcându-se în trupa de teatru a lagărului, cealaltă devine o icoană a emancipării. Ambele, însă, ființe tragice, cu destine erotice la vedere și angoase torențiale ascunse de ochii lumii.
Îndrăgostit de paradoxul ironic, de travestiul absurdist și umorul satiric, Mihuleac creează un dinamism al reconstrucției memoriei pe mai multe tonalități. Ziceam cu altă ocazie că atitudinea scriitorului crește dintr-o spumoasă dualitate: supranivelul ironic și erezia comicului. Fie că scrie despre apocalipse portabile, de buzunar, relativizate, deci, sau despre psihologismul grav, totalizator, Mihuleac prezintă spectacolul deriziunii din Istorie. Deborah nu face excepție. Și aici supraviețuirile și relația dintre memorie și uitare se precipită tactic în strategiile unui narator încredințat că poate amplifica în cititor ceea ce nimeni nu mai are chef să constate. Că răul e permanent, că istoria diabolică respiră pretutindeni, că trecutul nu e, la urma urmelor, asumat de nimeni în totalitate. Îndărătul narațiunii, Cătălin Mihuleac configurează, de fapt, un ghetou inedit al istoriei, unul conservat prin semnificațiile unor destine atât de spectaculoase încât par neverosimile. Acest neverosimil înlocuiește realismul parodic și magic din cărțile de până la trilogie. Întrebarea, cu vechime în Occident, este cum poate ficțiunea Holocaustului să permită umorul și ironia? De la Kristeva încoace, umorul, parodicul, sarcasmul și ironia – ca forme de critică acidă – sunt utilizate în experiența tragică tocmai pentru a ajuta la depășirea situațiilor de suferință abisală. Cătălin Mihuleac recurge cu metodă la soluții de diluare a spectacolului deriziunii, la decompresia tragicului istoric și depășește tensiunea specifică unei narațiuni sobre. Așa încât, cititorul romanului Deborah va sesiza de la bun început discrepanța dintre prezentarea de pe coperta a patra (chiar dacă e corectă) și discursul unui narator uns cu toate alifiile autoironiei parodice. Istoria va fi reconstruită prin destinele unor protagoniști pe care un autor zeflemitor nu se abține să nu-i treacă prin toate vămile parodicului. Toți se perindă pe scena istoriei vătămați de stigmatul timpului haotic. Întinsă pe un veac (1928-2018), narațiunea adăpostește evenimentele ce alcătuiesc istoria ascunsă, cea despre care e mai bine să nu amintești, dar care, cum bine reiese din Deborah, domină o epocă și revigorează altele. Cătălin Mihuleac preia rolul unui cronicar – obiectivat chiar în scrib al memorialistei Deborah, un cronicar al istoriei și familiei. În Deborah, istoria, cu toate evenimentele ei, numeroase și memorabile, se dezvăluie precipitat, ca și cum ar fi scrisă pentru un cititor mai grăbit ca niciodată. Sau ca un scenariu de film despre o viață cu nimic mai prejos decât a celebrităților. Nicio scenă elementară nu e lipsită de vitalitate, de comic și umor, iar naratorul relatează istoria parodic. Altfel, el riscă melo dra maticul – specific temei. Există la Cătălin Mihuleac o poftă de trecut viu cum alții își rezervă viitorul. Pe scena istoriei care se reface sub ochii noștri, Aurelian Leon (Aurică, „Gogoman”, „Aburel”), fiul învățătorului din Cucuteni, întruchipează arivistul veacului („Șmecher ca un rabin, un mitropolit și-un cardinal la un loc”), cel care, pornind de la mici furtișaguri, expert în minciună și diletantism, cultivând ambiguitatea rasială, joacă istoria la capete oportuniste. Cu toate meseriile influente din epocă, ucenicul lui Emilian Diaconescu, alt arivist, dar pe calea politicii de dreapta și a erotismu – lui istoric, ajunge să pună mereu umărul la mecanismul represiunilor. Agent și informator al tuturor regimurilor dintr-un veac, Leon e „reabilitat” în postco – munism ca un guru al ziaristicii, câștigând un nume de stradă și legenda unei ființe nepătate. Mistificarea istorică cuprinde și pe mentorul și „Părintele” său, Diaconescu, nazist trădat de toată lumea, dar botezând și el, în posteritate, o stradă. Pe de altă parte, Deborah Mătăsaru e o Marilyn Monroe de Câmpulung devenită Debo Mătase/Debo Silk în trupa de teatru din lagărul transnistrean, urându-și adolescența și sărind, cinică, treptele intrării în rolul unei femei fatale. Cum spuneam, Câmpulung e un centru al lumii, motor secundar al istoriei care devine turbina destinelor din roman. Poate să pornească toată istoria (antisemită) de la un pamflet? Leon e un Spiridon Vădastra (din Noaptea de Sânziene) căpătuit în toate regimurile, dar iconic în democrație, ba canonizat pentru virtuți; Deborah e o combinație de Leontina Guran a lui Crăciun și Zaira lui Cătălin Dorian Florescu (din romanul omonim) – una vulgarizată, făcând din trup și erotism un manual de supraviețuire și apoi un rol de-a trece prin lume ca „geamăna” de la Hollywood: născute în același an, dar sub semnul destinului schimonosit, ca și cum istoria nu e altceva decât o lege supusă unui efect de fluture. Ce se petrece la Cernăuți explodează la Câmpulung, iar peste ani, Europa întreagă recunoaște în supraviețuitoarea Holocaustului o vedetă, iar ea dobândește mult-visata celebritate pe alte căi (îmblânzește teroriști, educă elevii, se ocupă de memoria Transnistreană, comandă o biografie romanescă etc.).
Triunghiul celor trei destine, alegoric în final, deopotrivă suprarealist și cu mușchi de realism magic, arată că întotdeauna protagoniștii, indiferent de care parte s-au situat, conviețuiesc în Istorie. Nu mai contează adevărul, nici justiția. Poate numai spectacolul ultim, al încleștării alegorice. Al patrulea personaj e naratorul însuși: combinație de Meursault și depresivi houellebecqeni, naratorul trece de la istoria la persoana a treia a Holocaustului, la unul microscopic, al Autorului resemnat, relatat la persoana întâi. Fostul „gigolo de conversații” și „bursier de insomnii” angajat de Deborah caută în documentele Securității cealaltă istorie, înregistrată birocratic, confirmând și adâncind delațiunile. Inaugurat ca un scenariu al vieții excepționale cu argumente cinematografice, Deborah virează contrapunctic, angrenând puneri în abis și deconstruind, în fapt, ceea ce relativismul istoric permite cu relaxare. Cătălin Mihuleac ridică miza permanent, găsește credibile bifurcații biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice reale – și triplează simbolic finalul. Deborah este istoria unui veac cusut la toți nasturii cu parodie și satiră, altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei ființe ce se identifică deopotrivă cu Istoria oficială și cu utopia unui secol suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.