Îmi cer iertare…

pe vremea când eram elev, m-am gândit de multe ori, cu un sentiment de vinovăție, la românii din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, teritorii anexate în 1940 de URSS în urma unei înțelegeri josnice între Stalin și Hitler (consfințite prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939). Statul român și-a abandonat propriii cetățeni. La ordinul lui Ion Antonescu, armata română a trecut Prutul în 1941 și a recucerit teritoriile pierdute, dar pentru scurtă vreme. Armata sovietică le-a ocupat din nou, la încheierea războiului, în 1945. Și de atunci înainte, nimeni, niciodată, nici Dej, nici Ceaușescu, nu le-a mai revendicat (deși înainte de război NU fuseseră ale sovieticilor). Orice explicație mi s-ar da, invocându-se situația geopolitică, sistemul de alianțe, anvergura forțelor militare etc., nu mă pot convinge. Îmi provoacă doar dispreț. Partea pierdută din România trebuia revendicată mereu, prin orice mijloace, chiar dacă practic nu existau șanse de-a o recupera. În asemenea situații nu se fac calcule, se merge până la sacrificiu.

Români de-a noștri de peste Prut erau scoși din casele lor și trimiși în Siberia, sau întemnițați și schingiuiți, sau împușcați și aruncați în gropi comune. Iar noi ridicam din umeri și ne prefăceam că nu știm ce se întâmplă. Îngrozitoare amintire colectivă! Nu știu dacă vom reuși vreodată să scăpăm de ea (poate doar prin nesimțire). În ceea ce mă privește, îmi cer iertare românilor de peste Prut pentru că nici eu, individual, n-am întreprins nimic înainte de 1989 pentru salvarea românilor luați ostatici, cu teritoriu cu tot, de URSS. După 1989 am mai făcut câte ceva, prin scris, prin pledoarii la televizor și la mitinguri, prin călătorii de solidarizare cu cauza românească în Basarabia. Am mâncat și bătaie în parcul din centrul Chișinăului, cel dominat de statuia lui Ștefan cel Mare, după ce a apărut pe prima pagină a unui ziar o declarație a mea referitoare la lașitatea unui ministru al Culturii, care, pe parcursul unui lung discurs rostit la Ziua Limbii Române, a evitat cu strictețe să folosească sintagma „limba română“.

Prima mea impresie când am vizitat Chișinăul, în 1994 – textul care urmează se bazează pe însemnările mele de atunci, poate că ulterior situația s-a mai îmbunătățit – a fost dezolantă. Ceea ce a făcut bomba atomică din Hiroșima a făcut stalinismul din Chișinău. Distrugerile sunt la fel de mari, apocaliptice. Spre deosebire însă de Hiroșima, a cărei soartă o deplânge o lume întreagă de peste șaptezeci de ani, Chișinăul n-are parte de compătimire. Occidentalii îl vizitează cu binecunoscuta lor voioșie turistică. Iar cetățenii din Europa de Est, marcați de operația de creier pe care le-au făcut-o și lor ocupanții sovietici, nu sesizează tragedia trăită de vechiul oraș românesc, nu văd rănile încă sâgerânde ale vieții de aici.

la Chișinău există trei categorii de clădiri, toate de o urâțenie insuportabilă. Se remarcă edificiile monumentale construite după modelul celor din Moscova stalinistă. Sunt gigantice într-un mod inuman și au o geometrie sumbră, de mausolee. Vin la rând blocurile înalte și jerpelite construite pentru „clasa muncitoare“. Par caricaturile unor zgârie-nori, cu ferestre mici, ca de închisoare, și cu fațadele acoperite de șiruri interminabile de rufe puse la uscat – steaguri ale sărăciei fluturând în vânt. În sfârșit, mai pot fi menționate clădirile frumoase dinainte de instaurarea comunismului, aproape toate în paragină. Urâțenia lor nu este dizgrațioasă, ci tragică. Tot ce au pierdut de-a lungul timpului a fost înlocuit cu un material inferior. În locul unui geam spart – o bucată de carton, în locul unei clanțe de bronz furate – o sârmă, în locul unui gard de fier forjat prăbușit – plăci de beton strâmbe și cenușii.

Ce s-a întâmplat cu românii din oraș? La început – și anume imediat după capturarea Basarabiei de către sovietici – au fost execuțiile și deportările. Dispăreau din Chișinău și câteva mii de familii românești pe noapte, iar a doua zi, în locuințele încă pline de amintiri, erau aduși „coloniști“ din întregul imperiu. A urmat deznaționalizarea brutală a românilor rămași în viață. Autoritățile i-au transformat cu forța în sovietici, i-au îndesat fără milă într-un tipar incompatibil cu firea lor.

În prezent, este greu să-i identifici pe românii din Chișinău. Au aerul unor oameni care s-au întors dintr-un lung prizonierat. Sunt necomunicativi și amnezici. Se uită la tine, român venit din România, și nu te recunosc. Vorbesc cu glas tare rusește și uneori, în șoaptă și numai între ei, românește, ca și cum s-ar rușina de propria lor limbă.

Rusa este, fără îndoială, o limbă înțeleaptă și frumoasă. Românii au preluat din ea, de-a lungul secolelor, cuvintele care le-au plăcut sau le-au fost necesare. Procesul a decurs firesc, armonios, fără să distrugă nimic din specificul și din farmecul modului nostru de-a vorbi. Ceea ce s-a petrecut însă în Basarabia în ultimii cincizeci de ani echivalează cu o batjocorire a limbii române prin vopsirea ei cu limba rusă. Auzind, azi, cum se vorbește limba română la Chișinău nu știi dacă să râzi sau să plângi. Oricum, chiar dacă râzi, râzi cu sufletul întunecat.

Poștașii se ocupă de dostafcă, magazinele sunt închise pentru orborcă, tinerii mestecă (americănește!) jevacica. Și mai e și acea intonație lătăreață și sfătoasă a frazei, care îl face până și pe șoferul de autobuz să semene cu un comisar al poporului angajat în „lămurirea“ unor cetățeni.

Greu de suportat la Chișinău este și spectacolul sărăciei. Cu atât mai greu de suportat cu cât n-are nicio scuză. Pământurile din împrejurimi sunt bogate: dealuri acoperite de păduri sau de viță de vie, câmpii mănoase, râuri și iazuri pline de pește, ca în Sadoveanu. La Cricova, o cramă cu galerii însumând șaizeci de kilometri lungime adăpostește aproape patru milioane de decalitri de vin. Există însă oameni care nu câștigă mai mult de cincisprezece de dolari pe lună, iar visul lor secret este să ajungă la treizeci sau – dar aceasta este deja o aspirație nesăbuită – la cincizeci.

Impresia de sărăcie este accentuată de imitarea stilului de viață din țările bogate. Să ai un salariu de cincizeci de cenți pe zi și să faci balonașe din gumă de mestecat, să rabzi de foame și să porți blugi sfâșiați intenționat, să nu găsești benzină și să trântești totuși dezinvolt ușa unui Mercedes – iată imagini ale pauperității mult mai expresive decât aceea, să spunem, a unui călugăr care se hrănește cu lapte de capră.

Ca și în București, dar, parcă, într-un mod și mai jalnic, cu și mai multă disperare, la Chișinău se fură pe rupte. În troleibuzul aglomerat ești buzunărit de tineri angelici, blonzi și cu ochii albaștri, de care nu te ferești pentru că în România te-ai obișnuit să-i suspectezi doar pe indivizii bruneți, cărnoși și cu buze vinete. Pe stradă, ziua-n amiaza mare, ești atacat de bărbați înarmați cu șurubelnițe, care îți cer vse denghi. (Acestea nu sunt exemple fictive; sunt întâmplări trăite de mine și de însoțitoarea mea, Vlada, o tânără de douăzeci și cinci de ani care și-a petrecut apoi multe ore cu mine la poliție, pentru a mă ajuta să dau tot felul de declarații.)

Și mai grav este că spectatorii ocazionali aprobă tacit jefuirea ta, a „fascistului“ venit din România. I-ai sfidat destul cu româna ta vorbită cu aplomb, cu hainele tale (cele mai bune din dulap, îmbrăcate anume pentru călătoria la Chișinău), cu modul neglijent (de fapt, stângaci) în care manipulezi sacralizații lei moldovenești.

De origine sovietică este, fără îndoială, și aroganța intratabilă a tuturor reprezentanților autorităților. Aroganță corelată cu frica paralizantă simțită de orice cetățean când se afla în fața unui funcționar sau a unui soldat, a unei vânzătoare sau chiar a unei femei de serviciu. La aeroportul din Chișinău, de unde trebuie să iei avionul ca să te întorci acasă, ești chemat cu șaizeci de minute înainte de decolare. Iar formalitățile încep exact pest șaizeci de minute, când de fapt ar trebui să-ți începi călătoria. Timp de o oră stai în picioare, fără posibilitatea de a bea un suc sau o cafea, fără dreptul de a deschide o fereastră sau de a fuma, fără să ți se dea o explicație. Dacă îi întrebi ceva pe militarii din serviciul de pază, ei nu-ți răspund, ci îți fac semn să te îndepărtezi. Iar semnul ți-l fac nu cu mâna, ci cu arma, alungându-te pur și simplu, ca pe un deținut. Ai pentru o clipă impresia că urmează să pleci în Siberia.

Intelectualii cu o conștiință clară a apartenenței la cultura românească, țăranii ghidați de bun-simț, ca plantele de heliotropism, și tinerii cu sufletul curat – toți cei care luptă necontenit, fără să obosească, pentru cauza românească mă impresionează până la lacrimi, dar nu mă fac mai optimist. Statul român îi ignoră în continuare, simulând cinic susținerea lor, iar defunctul imperiu sovietic, așa fantomatic cum este, îi terorizează prin metode mai discrete și mai perfide decât cele din timpul stalinismului.