Țările comuniste seamănă între ele

Înainte de 1989 n-am avut voie să călătoresc în Occident. Occidentul îl visam, mi-l imaginam, îl inventam. În schimb am putut vizita mai multe țări comuniste. Toate semănau între ele. Dacă în magazine sau pe străzi nu s-ar fi vorbit altă limbă decât româna, aș fi crezut de fiecare dată că mă aflu tot în România.

Ce surpriză a lipsei de surpriză! Treceam granița, arătam solemn pașaportul, simțeam emoția trecerii într-o altă țară, dar găseam acolo aceleași blocuri de locuințe ponosite, cu rufe puse la uscat pe balcoane, aceleași cozi la magazine, aceleași culori stinse, ca acoperite cu praf.

Oamenii erau și ei peste tot la fel, resemnați și obosiți, îmbrăcați în haine gri sau maro. Dacă totuși râdeau, râsul nu era firesc, avea ceva strident. Salariații statului, de la șoferii autobuzelor și portarii din fața unor instituții și până la primarii și miniștrii cu care aveai eventual de-a face te tratau toți ca pe un nimic, se uitau prin tine, ca și cum nu existai, în caz că îi întrebai sau le cereai ceva. În schimb, te remarcau, cu o grimasă de dezgust, dacă așteptai în holul unei instituții sau în fața unui ghișeu, și îți cereau autoritar să pleci. În general, erai gonit de peste tot, fie că urma să treacă, prin zona în care te aflai, o coloană oficială, fie pentru că milițienii nu voiau să fie văzuți făcând tot felul de matrapazlâcuri. Te simțeai inoportun oriunde, chiar și în hotelul în care erai cazat.

La Moscova, la hotel, la capătul coridorului de la fiecare etaj, stătea câte o femeie ursuză, pe un scaun, cu o măsuță în față, și îți înregistra trecerea. Îți vorbea pe un ton rechizitorial, ca și cum ai fi fost vinovat de ceva. Știindu-mă nevinovat, m-am gândit atunci, cu umor, că poate serviciile secrete aveau informații despre visele mele erotice, complet nemarxiste, și mă considerau un pericol pentru ordinea publică.

Tot la Moscova, am stat la coadă la GUM (marele magazin universal din Piața Roșie) ca să cumpăr unt și parizer. Pachetul de unt era de mărimea unei cărămizi, iar parizerul – de grosimea unui burlan. Aceste alimente, de negăsit la noi, se găseau atunci (în 1988) ca printr-un miracol la Moscova. În rest sărăcie lucie. În fața magazinului văzusem o bătrână care vindea salată verde. Nu câte o căpățână, ci câte o foaie, și aceea veștedă. Așadar, m-am așezat la coadă, cu gândul că mă voi întoarce triumfător în România. Coada era haotică, ca și la magazinele alimentare din București. Predominau rusoaicele între două vârste, nu subțiri și feminine ca acelea tinere, ci grase ca niște foci și surprinzător de puternice. Fără să pună mâna pe mine, pur și simplu prin mișcările lor de șolduri, m-au expulzat dintre ele, m-au lăsat pe dinafara cozii. Am fluierat a pagubă și am renunțat.

Ce ridicolă este disproporția dintre grandomania liderilor comuniști și sărăcia jalnică din țările lor! Este ca și cum i-ai vedea bătând pasul de defilare cu pantalonii rupți în fund. Mircea Dinescu mi-a povestit că, în Cuba comunistă, când țara fusese sancționată de Occident printr-un embargou economic, lipsea cu desăvârșire, printre altele, încălțămintea. Era permisă doar, din motive umanitare, importarea de încălțăminte ortopedică. Drept urmare puteai vedea pe stradă (Mircea Dinescu a scris și o poezie despre acest coșmar hilar ) oameni normali chinuindu-se să meargă în pantofi butucănoși, cu tălpi inegale ca grosime, pentru infirmi!

În Germania de Est am văzut, în magazine, bunuri făcute de mântuială, cum nu mi-aș fi închipuit că pot face nemții. Cu alte cuvinte, până și germanii, vestiți pentru conștiinciozitatea lor, ajunseseră să muncească prost, sub influența nefastă a comunismului. Cumpărau, la negru, mărfuri de bună calitate, produse în Germania de Vest!

La un magazin din Sofia se fura la cântar, exact ca în România comunistă. Iar ziariștii și scriitorii pe care i-am cunoscut mi-au vorbit cu simpatie despre Ludmila Jivkova, fiica dictatorului comunist Todor Jivkov, pentru că avea vederi mai largi și îi ocrotea pe intelectuali, cam așa cum vorbeam noi de fiul lui Nicolae Ceaușescu, Nicu Ceaușescu, mai tolerant cu intelectualii decât tatăl lui. În toate țările comuniste, oamenii de cultură, artiștii, gazetarii, sufocați de cenzură, se bucurau naiv și simțeau o disproporționat de mare recunoștință atunci când cineva din familia tiranului sau vreun activist influent din preajma lui le arăta înțelegere.

În general, însă, ei se simțeau traumatizați de prezența permanentă, nevăzută, dar terifiantă a poliției politice. La Praga, intelectuali cu care m-am împrietenit îmi mărturiseau că nu pot trăi senini de când au semnat, sub amenințarea cu darea afară din serviciu, o declarație de aprobare post-factum a invadarii Cehoslovaciei, în 1968, de către tancurile sovietice (și al altor țări din Tratatul de la Varșovia, cu excepția României). Se confirma ceea ce îi spusese lui N. Steinhardt tatăl lui: dacă accepți colaborarea cu comuniștii, fie și sub presiune, nu mai poți dormi noaptea. Dar și intelectualii care nu semnaseră declarația arătau obosiți, excesiv de precauți (vorbeau în șoaptă, știind că în multe locuri există microfoane ascunse).

În Ungaria, despre care mi se spusese înainte de a o vizita, că se remarcă printr-o anumită liberalizare, se trăia, la fel, cu frică, după înăbușirea în sânge a revoltei anticomuniste din 1956. Așa-zisa occidentalizare consta mai mult într-o cochetărie – chinuită – a femeilor și în culorile ceva mai vesele ale blocurilor de locuințe (și ale rufelor puse la uscat în balcoane!).

Comunismul veștejește tot ceea ce atinge și face să semene între ele țări cu tradiții flagrant diferite, le uniformizează prin mortificare. Mă îngrozește să aflu că și în țările necomuniste apar, azi, infiltrații de comunism care distrug firescul vieții. O stafie bântuie lumea civilizată: corectitudinea politică. Co ­rectitudinea politică este ideologia comunistoidă a vremii noastre. Gata-gata să devină, prin aplicare, monstruoasă, ca și aceea marxist-leninistă. În unele țări nordice, le sunt… luați copiii acelor părinți care nu propagă ideea că homosexualitatea este o opțiune sexuală ca oricare alta. În America însăși, în domenii în care ar trebui să conteze numai talentul și profesionalitatea, promovările se fac pe criterii impuse de corectitudinea politică. Iată extrase dintr-o mărturisire publică a marelui regizor Andrei Șerban, care a demisionat de la Columbia University, unde a funcționat multă vreme ca profesor:

Puteam să fiu profesor la Columbia până aș fi avut o sută de ani. Nu mă dădea nimeni afară, pentru că aveam un statut de profesor emerit, un statut în care pe viață ești considerat un profesor de excepție, pentru că ai avut rezultate extraordinare în învățământ și în carieră, astfel că poți fi titular pe viață.“; „Universitățile în America sunt, de obicei, de stânga“; „Am fost chemați noi, profesorii de la Școala de Actorie, eu eram șeful Școlii de Actorie, și ni s-a spus că trebuie să facem o comisie cu care să angajăm un profesor nou, pentru că cineva se pensionase și rămăsese un loc liber. Eram cinci-șase profesori. Ne-a spus decăneasa Școlii de Artă că suntem prea mulți profesori albi, prea mulți profesori bărbați heterosexuali, și este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferință o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, dacă este un bărbat, de preferință să fie portorican sau de culoare… «Sigur nu poate fi cineva cum ești tu, Andrei», mi s-a spus, «ești bărbat, ai fost căsătorit, ești heterosexual și ai copii». Drept urmare, cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat și a fost luat altcineva, care era o persoană gay, de culoare. Ăsta a fost deja un punct în care am simțit că iau o decizie contra voinței mele, că eu sunt șeful comisiei și accept ceva pentru că așa mi se spune să fac, pentru că mi se ordonă. Mă simțeam iar în comunism“; „A doua întâmplare a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenți, unde veneau tineri din toată lumea, nu doar din California și nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o audiție vine un transsexual, un băiat care a decis să devină fată. Îl întreb ce-a pregătit și-mi răspunde că a pregătit monologul Julietei. Julieta este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, era imposibil pentru mine să cred că acest băiat, care a devenit fată acum trei ani, poate fi Julieta. Putea să încerce alte roluri. Și l-am întrebat: «Altceva nu ai decât Julieta?» (nu avea). A spus monologul și, după ce a ieșit, restul comisiei care era lângă mine a început să mă blameze, că de ce nu pot eu să cred că el poate fi Julieta. (…) «Nu pot să cred că el poate juca Julieta și nu pot să cred că, dacă el vine student la Columbia, eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată de trei ani de zile și să-l învăț să fie Julieta. Nu pot, aș fi necinstit față de mine însumi, dacă fac asta». Mi-am dat demisia și-am plecat“; „Corectitudinea politică este un fel de icter galben al Americii.“

Ce evoluție: de la ciuma roșie la icterul galben!