Înainte de 1989 am stat de vorbă cu mulți scriitori și ziariști din țări care n-au trecut prin experiența tristă a comunismului. Le-am explicat ce s-a întâmplat la noi după război, dar n-am reușit să mă fac înțeles (sau crezut). Unii dintre ei m-au rugat să le recomand un roman edificator, de genul celor scrise de Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici, Pavilionul canceroșilor). Îi interesa viața trăită, nu aceea descrisă în termeni generali. Am găsit cu greu câteva exemple; dar și ele erau ale unor cărți cuprinzând doar referiri sumare sau aluzii la comunism. Un capitol important lipsește din istoria literaturii române.
Dacă aș fi întrebat azi, le-aș propune să citească două romane non-fiction scrise de un autor român stabilit în Tasmania, Teodor Flonta: Un viitor luminos și Inele de hârtie. Faptul că Teodor Flonta locuiește acum în Tasmania, exotica insulă din sudul Australiei, este el însuși semnificativ. Autorul a fugit, s-ar spune, cât mai departe de țara care, în timpul comunismului, i-a întunecat viața. Țară pe care o iubea, pe care o iubește și acum, dar care, din cauza unui regim politic ilegitim și criminal, instaurat de o forță de ocupație, a acționat împotriva propriilor ei cetățeni.
Primul roman, Un viitor luminos, se referă la anii în care România a fost condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar al doilea, Inele de hârtie, la epoca Nicolae Ceaușescu. Aceste perioade reprezintă două fețe ale comunismului, aparent diferite, dar în egală măsură inumane.
…Un sat din Transilvania, Lupoaia. În noaptea de 13 spre 14 februarie 1951, un copil de cinci ani doarme fără griji în aceeași cameră cu tinerii săi părinți. Dintr-odată se întâmplă ceva cu totul ieșit din comun. Iată cum își amintește momentul Teodor Flonta, acum, după trecerea multor zeci de ani, când are el însuși fii și nepoți:
„Cândva după miezul nopții, o dubă neagră, fără geamuri, cu luminile stinse, a oprit în fața casei noastre. Din ea au ieșit în grabă patru bărbați. Unul dintre ei bătu în ușă.
– Flonta Pavel, deschide ușa, strigă el.
Așteptară cam o jumătate de minut, apoi bărbatul bătu mai tare în ușă.
– Flonta Pavel, știm că ești înăuntru.
Am început să plâng. Mama s-a repezit spre mine și m-a luat în brațe.“
Așa începe romanul autobiografic Un viitor luminos, cu o secvență despre tragedia trăită de țărani în timpul stalinismului. Despre distrugerea brutală a unei vechi civilizații creștine dintr-o țară est-europeană.
După pătrunderea banditească, în timpul nopții, în casa unui țăran, considerat de regim „dușman al poporului” numai pentru că asigurase familiei lui o minimă bunăstare, printr-o muncă grea, lucrătorii Securității o maltratează pe mama copilului, care încearcă să-și salveze soțul:
„–Unde-l duceți? N-a făcut nimic rău!
Securistul se repezi la ea și o plesni atât de tare încât mama căzu pe pat. În cădere m-a scăpat din brațe, iar eu m-am rostogolit pe dună [pilotă, în dialect] și m-am izbit cu fruntea de peretele tare. Voiam să țip, dar din mine n-a ieșit niciun sunet.“
Această scenă rezumă expresiv barbaria comuniștilor, insensibili la o veche tradiție, la o lege morală nescrisă, ocrotirea femeilor și copiilor. Să bați o mamă în prezența copilului ei, să o dobori făcând-o să-și scape copilul din brațe iată o fărădelege nemaiîntâlnită pe pământul românesc, decât, poate, în cazurile unor bărbați degenerați. Securiștii reprezentau însă o instituție, fie și odioasă, erau trimișii statului, faptele lor nu intră în nicio logică a comportamentului uman.
Este vorba de o fractură a istoriei, de o renunțare iresponsabilă la valorile civilizației. Autorul cărții (născut în 1946, absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București), analizează cu mijloace literare, într-un mod impresionant, reacția țăranilor față de schimbările petrecute în viața lor, inclusiv prin colectivizarea silnică a agriculturii.
Se spune mereu, din necunoaștere, că populația din România a fost areactivă la instaurarea comunismului. Nimic mai departe de adevăr. În afară de rezistența din munți, la care au participat mulți oameni curajoși, adevărați eroi ai țării noastre, au existat, în satele românești, nu zeci, nu sute, ci mii de acte de răzvrătire împotriva dictaturii comuniste. Pe unele dintre ele le regăsim în romanul Un viitor luminos.
Toate actele de răzvrătire se încheie cu împușcarea răzvrătiților sau cu schingiuirea și întemnițarea lor.
Singura victorie a țăranilor constă în faptul că viața lor merge, cu mari sacrificii, mai departe, că se nasc în continuare copii, frumoși și inteligenți, că ei sunt botezați, fie și pe ascuns, că măcar o parte din obiceiuri se păstrează. Lumea țărănească apără, cu sfințenie, ceea ce are mai bun, atât cât poate apăra sub teroarea comunistă. Se pregătește, instinctiv, pentru o posibilă renaștere.
Ce s-a întâmplat cu poporul român, un popor cu un fel de a fi senin și binevoitor, în timpul comunismului? – aceasta este întrebarea căreia Teodor Flonta îi răspunde și în a doilea roman al său, Inele de hârtie, folosind ca material documentar propria sa viață. Autorul definește de la început, în stilul său decis și expresiv, decăderea bine organizată a societății românești în timpul lui Nicolae Ceaușescu:
„Asemenea soldaților la război nedespărțiți de armă, eram o armată de civili flămânzi mereu având la noi arma noastră de luptă – punga de plastic – care intra în acțiune ca un glonte oriunde vedeam ceva de mâncare. Draga pungă de plastic a devenit proprietatea noastră cea mai prețuită și un simbol al mizeriei noastre în lupta pentru supraviețuirea zilnică.”
Inele de hârtie este un roman original, amestec de love story și thriller politic. În 43 de capitole scurte și un epilog, autorul povestește la persoana I cum, pe vremea când era student la București, s-a îndrăgostit de o italiancă, Ariella, venită în România la un congres de lingvistică.
Totul pare simplu și frumos, dar autorul amintește celor amnezici sau tinerilor care nu-și pot imagina altfel de viață decât viața de azi că România era în acei ani o țară comunistă, care nu permitea cetățenilor ei să aibă relații cu străinii. În Romeo și Julieta, ceea ce se opune dragostei este ura dintre familiile îndrăgostiților. În Luceafărul protagoniștii sunt incompatibili pentru că aparțin unor lumi diferite, terestră și astrală. În Inele de hârtie bărbatul și femeia nu sunt lăsați să se căsătorească din motive politice! Dictatura comunistă își sechestrează cetățenii între granițele țării (transformată, cum s-a mai spus, într-o închisoare mai mare) și nu le dă voie să comunice cu cetățenii din Vest (probabil, ca să nu aibă un termen de comparație).
În roman este relatată lupta − parcă interminabilă − cu autoritățile a celor doi tineri pentru a fi lăsați să formeze o familie. Ei sunt permanent supravegheați până la sufocare de Securitate. Și, chiar dacă nu îi văd pe ofițerii de Securitate angajați în urmărirea lor, îi simt:
„Am fost impresionați – mărturisește Teodor Flonta, evocând o excursie a lui și a Ariellei la Sibiu − de Ochii Sibiului, ferestruicile acelea în formă de ochi din acoperișurile unor clădiri din Piața Mare și Piața Mică. Pleoapele lor grele păreau că ne urmăresc fiecare mișcare. Inițial folosite ca ventilație pentru grânele depozitate în poduri, acum aceste ferestruici, acoperite cu zăpadă, îmi dădeau senzația că sunt ochii Securității care ne spionau de pe acoperiș.“
După mai bine de doi ani de demersuri insistente și deznădăjduite, de rătăciri în labirintul birocrației comuniste, de respingere a unor propuneri cinice venite din partea poliției politice, tânărul din România reușește, în sfârșit, să se căsătorească legal cu iubita lui și să se expatrieze.
Deși cuprinde o poveste adevărată, romanul Inele de hârtie este scris, ca și Un viitor luminos, cu un remarcabil talent literar. Nu are nimic din prozaismul sau din sentimentalismul ieftin ale unei rememorări destinate exclusiv familiei. Autorul nu povestește numai ceea ce povestește. Situațiile și întâmplările evocate de el iradiază un sens mai înalt. Autobiografia se transfigurează, se transformă în literatură.
Cu o impresionantă forță expresivă este descrisă atmosfera sumbră din timpul comunismului, amintind de aceea din Procesul lui Kafka. Iar ubicuitatea înfricoșătoare a dictatorului comunist ne face să ne gândim, inevitabil, la omniprezentul Big Brother din romanul 1984 al lui Orwell.
„Trist și fără țintă, am rătăcit aiurea; pașii mă purtau involuntar pe străzi pe care le străbăteam zilnic, dar pe care acum nu le mai recunoșteam. Mă pierdeam într-un labirint fără ieșire, în care portretul unui om prea bine cunoscut, încadrat într-o ramă aurită absurdă, împodobită cu eternul steag roșu, țâșnea în fața mea la fiecare colț de stradă și de la fațada fiecărui bloc. Mă străduiam din răsputeri să scap de el, deși știam că acest lucru era imposibil: cu cât mai tare mă luptam să-l evit, cu atât mai mult și mai repede se multiplica el, încât invada străzile avansând spre mine și strigând asurzitor ceva imperceptibil, cu gura desfigurată de furie.“