Delicii infantile

Titlul cărții Povestiri de pe malul celălalt (cu un Cuvânt înainte de Mircea Muthu) scrise de Andrea H. Hedeș ne trimite cu gândul la un tărâm pe care poposim după ce intrăm în lumea basmelor, acolo unde are loc confruntarea dihotomică dintre principiile binelui și ale răului. Dar, odată cu cele 10 micro-narațiuni, pătrundem într-un intermundium straniu sau cel puțin insolit, unde zăbovim până la deloc îndepărtatul punct final, deoarece, după ce se încalecă pe-o șa, spunându-se povestea așa, nu se revine din lumea fabulosului la datele realului. Așa încât, prin ritm, tonalitate și desfășurare, se regăsesc elemente de basm mai mult la nivelul efectelor stilistice. Incipitul unei povestiri, Frica, sună astfel: „Era odată o țară a păsărilor. Și era cea mai frumoasă țară din lume. Era bine să locuiești acolo. Era doar primă vară, vară și toamnă devreme, cât să se coacă fructele. Păsările de apă, de curte, răpitoare sau cântătoare, cu penajul lor minunat, umpleau țara cu zbor colorat și triluri nemaiauzite în alte părți” (p. 21). Prozatoarea scontează, nu mai puțin, și pe repetarea unor fraze de legătură între părțile unora dintre micro-narațiuni (desigur, acelea mai ample, unde ele au parcă și un rol de incantație). Prima micro-narațiune, Îngerii, ce face trimitere la mitul platonician al peșterii, hotărnicește jocul de lumini și umbre care domină întreaga culegere: „Peștera era mare și rotundă ca o gură sau ca un pântec de femeie grea. Și ea avea colțul ei în peștera rotundă, un colț mic, îngust și ascuțit, unde încerca să stea mereu cu ochii mari deschiși. Toată lumea avea câte un colț, acolo în peșteră, iar în mijloc era un foc. Focul era al tuturor. La lumina lui aflau cum a pornit să curgă începutul. Cel mai mult îi plăcea să audă despre îngeri. Bătrânii știau cel mai bine. Niște ființe cu aripi minunate și mute, care zburau mereu, mereu, dincolo, așa erau îngerii. Muți și minunați. […] Era noapte și fu izgonită./ Se bucură. Dincolo o așteptau ei. Era întuneric. Niște ființe cu aripi minunate și mute zburau mereu, mereu, dincolo, întorcându-se în stoluri pe tavanul și pereții intrării în peșteră”. (p. 9). Acest incipit este prevestitor al revelațiilor din celelalte micro-narațiuni, ce se petrec prin transgresarea cotidianului. Dihotomiile lumină-umbră, frumos-urât, bine-rău coexistă, fără a se suprapune sau anula reciproc în această carte despre vis, iubire, aspirație, frică, necunoscut, eșec, modestie, vulnerabilitate, fals, supunere, toleranță, trecere ș.a. Alegerea pentru carte a unui motto odiseic (,,De-atunci Neptun nu-l pierde pe Ulise,/ Ci-l poartă-n veci departe de-a lui țară”) sugerează îmbarcarea pentru o călătorie inițiatică îndepărtată, spre un alt tărâm – poate că mai încolo și de tărâmul celălalt. Pentru a se ajunge rapid la resorturile sugestiei, micro-narațiunile, care nu au în ele nimic dintr-o densitate epică odiseică, sunt forțate să-și scurteze cadența, între limitele câtorva pagini, cuprinsul cărții însumând doar 60 de pagini. Sedusă de enunțurile cu putere de sugestie poetică, Andrea H. Hedeș scrie narațiuni de tip secvențial, al căror caracter enigmatic rezidă în însuși faptul că au fost decupate din contextul cu aparențe de cotidian. Deși trăitori în același orizont spațial, oamenii obișnuiți și individualitățile purtătoare de esență distinctă nu conviețuiesc aici între aceleași limite temporale. tematic și imagistic, lumile de pe cele două maluri sunt legate prin aluzii reciproce, ca și cum ar exista continuitate spațială și temporală între ele. Însă aceasta rămâne doar la nivel aluziv, drept mângâieri ale sugestiei, deoarece prozatoarea preferă să nu clarifice o astfel de ambiguizare în evantai a sensurilor, care riscă totuși să ne rămână în câteva locuri încifrată, oricât am vrea să dăm în mintea copiiilor. Plimbările prin pădurea (de fapt, păduricea) narativă iscă mereu probe de perspicacitate interpretativă. Realitatea ficțională, asemenea lumii posibile, se fundamentează în scurtele povestiri pe posibilitatea ca lumea narată (personaje și fapte) să existe în imediata familiaritate a cititorului, deși acesta nu are acces la informații detaliate cu privire la lumea imaginată. Dar tocmai acest regim definește realitatea ficțională: faptul că acel „ca și cum” nu atrage de la sine legile lumii posibile, ci le construiește ea însăși, iar acele aparente lacune în textură măsoară spațiul cooperării cu „lumea ce gândea în basme și vorbea în poezii”. În cele 10 micro-narațiuni – mă limitez la a le enumera titlurile: Îngeri, Planșeta cu plastilină, Locul, Visele, Frica, Carnaval, Drumul, Lumină albă, Pescuitul, Pietrele –, realitatea ficțională deviază de la reperele lumii fizice, așa cum le formulează de obicei narațiunea cu vocație sau aspirație realistă. Tendința spre esențializarea lumii fenomenale este consecința dorinței de a se evidenția din partea prozatoarei, ceea ce este dăinuitor în tranzitoriu. Linii discrete, fulgurante creionează tabloul cotidian cu grație, într-o lumină blând reflexivă, configurând datele unui teritoriu evanescent pentru fabulosul personajelor și al acțiunii. Aspectul moral se insinuează frecvent în textul micro-narațiunilor, interogația asupra condiției umane sau a neomenescului din lume îmbrăcând forma parabolei inocen(ta)te. Concepute pe matrița simplității ce se săvârșește în propria adâncime ideatică, micro-narațiunile poetice cu turnură de basm sunt datorate unui fel de răsfăț sau lux psihologic specific deliciilor infantile. Povestiri-le de pe malul celălalt sunt scrise de Andrea H. Hedeș nu numai pentru cei care se duc seara la culcare ținând în brațe pisicuțe sau ursuleți, ci și pentru cei care le cumpără astfel de „fetișuri” celor mici. Pe malul celălalt sunt îndemnați să meargă doar aceia dintre noi care simt că au fost aleși pentru astfel de incursiu ni în alte falii spațio-temporale.