În timpul lui Ceaușescu, era la modă dansul tematic, preferat de juriile Festivalului Național „Cântarea României”. Țin minte și acum un spectacol de dans tematic, pe tema chimiei, dedicat Elenei Ceaușescu, proclamată chimista numărul 1 a țării, deși era practic o analfabetă. Pe scenă evoluau, unduindu-se, mai multe muncitoare tinere (nu dansatoare profesioniste), îmbrăcate în halate albe. Aveau atârnate de gât… eprubete, care la fiecare legănare li se bălăngăneau și zdrăngăneau. Se auzea și un cor în surdină: „Noi suntem chimistele țării…”. Spectacolul era grotesc și de un comic involuntar irezistibil. Mai mult decât să mă amuz, m-am îngrozit. Tot ce făceau comuniștii era de un terifiant prost gust. Și statuile, și clădirile, și lozincile, și poeziile, și picturile, și cântecele, și ceremoniile. Numai ceea ce rămânea neatins de ei – zborul păsărilor sau înflorirea pomilor primăvara – își păstra grația naturală. Prostul gust poate constitui în prezent un element de identificare. Printre membrii PCR au existat puțini comuniști adevărați. Cum îi putem, azi, recunoaște? După declarații? În niciun caz. Ei declară orice, fără să clipească. După răutate? Am fi nedrepți. Unii dintre ei sunt sentimentali, se înduioșează ușor. După lipsa de cultură? Ar fi ceva, numai că inculți există, slavă Domnului, și printre cei cu alte opțiuni politice. Atunci? Singurul indiciu sigur îl constituie prostul gust. Așa cum S-ul gravat în interiorul unei viori dovedește că este vorba de un Stradivarius, așa cum cele două spade încrucișate certifică autenticitatea porțelanului de Meissen, prostul gust este însemnul comunismului veritabil. Regimul comunist a produs în România prost gust în cantități industriale. Deviza lui era, fără îndoială, „să urce România spre prostul gust în zbor!” Ne aducem aminte ce cadouri primea Ceaușescu, de ziua lui, de la responsabilii cu prostul gust din județe: compoziții cu spice de grâu, anvelope auto și cărți, toate turnate în aluminiu, busturi de ipsos peste albul căruia cădea în diagonală o eșarfă tricoloră, machete – din oțel inoxidabil și catifea verde ale unui stejar purtând inscripția „Stejarul din Scornicești” ș.a.m.d. Cultura română în întregime era pe punctul de a se transforma într-un imens kitsch. Organizatorii de spectacole în aer liber îi urcau pe țărani, cu buciume în mâini, pe ruinele vechilor cetăți, interpreții de „folclor nou” apăreau pe scenă cu costume populare din material plastic și aduceau imnuri de slavă „ogoarelor înfrățite”, îndrăgostiții din filme vorbeau cu pasiune, în timp ce se plimbau cu barca pe lac, despre problemele producției.
Prostul gust făcea parte din însuși felul de a fi al activiștilor PCR. Figurile lor sunt greu de uitat. Aveau, aproape toți, părul pieptănat cu cărare, erau rași până la sânge, purtau costum și cravată – o cravată bine strânsă la gât – și iarna și vara. Când ieșeau din sediile lor, duceau sub braț câte o servietă-diplomat, bombată la mijloc din cauza pachetelor cu alimente înghesuite înăuntru. Când luau masa undeva – aproape întotdeauna fără să plătească – își disimulau plăcerea și mâncau cu un aer grav, ca și cum ar fi îndeplinit o sarcină de partid. Făceau și glume deocheate, pe teme sexuale, dar le făceau cu aerul că descind și ei, pentru o clipă, în mijlocul maselor. Dacă gluma era făcută de cel mai mare în grad dintre ei – râdeau imediat toți. Dacă era făcută de un activist oarecare, ceilalți se uitau la cel mai mare în grad și, în cazul când el râdea, râdeau și ei, dar nu prea tare. În discursuri îi dădeau la nesfârșit cu „meleagurile noastre românești”, dar erau înnebuniți după whisky și Kent, după tot ceea ce provenea de pe alte meleaguri. Cumpărau cărți de Freud, la recomandarea unor intelectuali, și nu înțelegeau de ce nu găseau în cuprinsul lor și ilustrații. Iar când venea vorba despre poezie, făceau cu ochiul și întrebau în șoaptă dacă e adevărat că Nichita Stănescu bea… Această specie de humanoizi nu a dispărut după înlăturarea de la putere a lui Ceaușescu. S-a dispersat, s-a ascuns, s-a travestit, dar n-a dispărut. În prezent, ea se află în plină ofensivă, pentru recâștigarea terenului pierdut. Este păcat că nu se masează toată într-un singur partid, ca să fie lucrurile clare. Într-un partid care s-ar putea numi chiar așa: Partidul Prostului Gust. Unele încercări, totuși, se fac. Comuniști veritabili, dintre aceia care secretă fără întrerupere prostul gust, se află în număr mare în cîteva partide comunistoide, care se susțin reciproc și adeseori se aliază. Liderii lor fac declarații patriotice la fel de ridicole ca declarațiile de dragoste ale lui Rică Venturiano sau organizează mitinguri pe stadioane pentru a se ridica pe ei înșiși în slăvi. Prostul gust nu este, cum s-ar putea crede, doar o problemă de estetică. Prostul gust exprimă o inaderență la realitate, un refuz al firescului vieții. Dacă vin la putere, adepții prostului gust iar ne obligă să ne îmbrăcăm toți la fel, să trăim în locuințe identice și să zâmbim plini de recunoștință de dimineața până seara, ca să aibă ei în față singurul peisaj uman pe care îl consideră frumos.
*
Era în 1988. Un bărbat de treizeci și ceva de ani stătea la coadă la cașcaval. Înota într-o mulțime dezordonată și furioasă. Undeva, prin apropiere, îl aștepta soția lui, urmărindu-l cu o privire îngrijorată, o privire de susținere. După vreo oră, bărbatul ieșea triumfător din masa de trupuri întrețesute. Avea nasturii rupți, cravata strâmbă, dar ținea în mâna dreaptă, sus, cât mai sus, ca pe un trofeu, o bucată de cașcaval. Era soldatul care se întorcea din război aducând soției lui credincioase o fâșie din stindardul inamicului. Era vânătorul care venea cu un tigru în spate, smulgând admirația femeii mult visate. Era căutătorul de aur care găsise o pepită uriașă și o dăruia alesei inimii lui. Numai că stilul de viață comunist redusese această imagine mitică a bărbatului întors dintr-o aventură primejdioasă la o caricatură jalnică. Să fii bărbat și să dedici femeii tale o bucată de cașcaval înseamnă, de fapt, să nu mai fii bărbat. Regimul comunist a urâțit ideea însăși de cuplu, a redimensionat-o după prozaismul ideologiei oficiale. Cred că mulți bărbați aveau sentimentul imposturii când pretindeau supunere din partea familiei lor. În țară se luau hotărâri importante, iar ei nu erau consultați niciodată înainte de luarea acelor hotărâri. Li se comunica, doar, ce s-a stabilit. Nici comunitățile tribale nu practică o asemenea înjosire a bărbatului. Format la școala umilinței, bărbatul dintr-o țară comunistă își pierdea – în sens moral – atributele de bărbat, se transforma într-un copil tratat de femeie, cel mult, cu o duioșie maternă. Dar femeia, biata femeie? Las la o parte sărăcia, care pe o femeie o ofensează mai mult decât pe un bărbat (cum să stea o femeie fără apă caldă? cum să iasă în lume cu ciorapii rupți?). Dar se practica nici mai mult, nici mai puțin decât interzicerea feminității. Îmbrăcate în câte un deux pièces de culoare închisă (maro sau bleumarin), cu părul strâns într-un coc nefiresc, ca un cucui uriaș, alintate cu apelativul tovă sau tovărășică, cocoțate eventual în prezidii inutile, ca material uman decorativ sau propagandistic, femeile deveneau dure și, în același timp, nesigure, tocmai pentru că se aflau, împotriva tropismului lor fundamental, în afara feminității. Flori cultivate în pivnițe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale. Îmi venea – nu exagerez – să plâng când vedeam cum se mișcă pe scenă câte o interpretă de „muzică ușoară” din România și mai ales când o comparam cu câte o cântăreață de rock din Occident. Românca noastră își legăna timid și mecanic fundul în stânga și-n dreapta, cu o veselie falsă, lălăită, cu sacoșe invizibile, dar grele în ambele mâini, cu urme de ciupituri pe gât, de la activiștii culturali care o „supervizau”. Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului lui și o femeie cu feminitatea extirpată? Și de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când știau că a doua zi o comisie de tovarăși de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spațiul cel mai intim din câte există, controlat însă și el de partid, a început să crească un viitor șoim al patriei?
