Un sceptic ofensiv

Vreme îndelungată comentator al actualităților (preponderent literare, dar nu numai), al interferenței acestora cu trecutul, dar și moralist în chipul unor notații de jurnal, cu, firește, ieșirea în scenă a propriei d-sale subiectivități, Constantin Călin ne prezintă încă un volum „cu forma de miscelaneu“ ce-l exprimă ca atare. Titlul acestuia, În plină lumină, este explicat prin raportare la vîrsta pe care a atins-o autorul: „Unii îl vor găsi insignifiant. Acestora le amintesc că sunt un om de «vîrsta a treia», pentru care lumina e importantă atît medical, cît și moral“. Cu plusarea unui avantaj: „A fi «în plină lumină» înseamnă însă și a te afla în vîrf de maturitate, cu toate beneficiile unui astfel de moment“. Ne dăm seama că rezultanta acestor „beneficii“ o reprezintă în principal o atitudine sceptică. Dar nu neapărat în sensul declinant, negativ, ci cu o, nu o dată, de orientare opusă, printr-o tendință de redresare. Kierkegaard considera scepticismul a fi „totuși un idealism“, de bună seamă întrucît, fiind o confruntare, orice confruntare dispune de șansa relevării mai binelui. La eseistul nostru s-ar putea vorbi de o pondere a experienței dobîndite care avivează spiritul critic. Dorința de a-și expune judecata „matură“, dar și prudența își decupează tiparul sapiențial. Deseori în stil gnomic: „Înainte de a arăta ce știi tu, ia seama la ce știu ceilalți. Executate pripit, «paradele» sunt dezagreabile, penibile, ridicole“. Sau: „Mi-s urîți semeții, dar parcă și mai tare pioșii ipocriți“. De remarcat un substrat oarecum patriarhal, precum o apropiere de acea „maturitate“ structurală, manifestată de timpuriu pe care a avut-o bunăoară un G. Ibrăileanu: „Gîndul rău e aidoma unui țigan ce vrea să-ți vîndă o marfă de care n-ai nevoie: tu-l repezi, el insistă, insistă…“. Ori: „Vai, vai, vai! Sunt numeroși cei pe care nu-i plictisește nici o recunoaștere și nu-i satură nici o laudă“. Penumbra modestiei apare adnotată nu fără un strop de resignare: „Observator bun e acela care trece neobservat; ceilalți sunt reporteri“. Sau încă mai pe față: „Conștient de limitele firii mele, practic modestia ca fereală. Cum? Nu stau pe scaunul vanitoșilor, nu mă afișez cu parveniții, nu manifest solicitudine față de cei cu funcții înalte“. Avem a face astfel cu secvențele unui scepticism ce reacționează însă, neezitînd a coincide uneori cu pulsațiile unei personalități suficient de inconformiste: „Iubesc oamenii, dar nu iubesc mulțimile. Mă simt foarte singur ori de cîte ori ajung în preajma sau în mijlocul lor“. Ca și: „Sunt două feluri de idiosincrazii: cele insuflate de alții (…) și cele născute din experiență directă. Astfel, eu chiar dacă aș auzi că X a dat o capodoperă – lucru, evident, imposibil – nu m-aș întoarce de la hotărîrea de a nu mă mai interesa de scrisul său. Odată instalată sila sau indiferența, nu mai pot face pași înapoi“. De la asemenea rînduri care au rostul unui soi de profesie de credință, autorul trece lesne la temele suculente ale prezentului. „Om de bibliotecă“, notificînd programul cotidian al frecventării acesteia, asiduu scotocitor în paginile de odinioară, nu în ultimul rînd ale presei căzute în uitare, d-sa pare a-i continua acțiunea. Scepticismul revolut are astfel o urmare organică în scepticismul inspirat de contemporaneitate. Istoria nu e dispusă la o mutație. Poate chiar își agravează metehnele: „De ce? Pentru că, favorizați de mijloace, s-au înmulțit masiv (pseudo)judecătorii: pe cît de universali, pe atît de incompetenți; pe cît de zgomotoși, pe atît de inconsistenți“. Clătinînd din cap cu împrospătată obidă, moralistul constată: „Tot cîrcotașul, tot clevetitorul, tot delatorul se simte îndemnat să se pronunțe“. Și despre ce ar fi vorba? Despre lucruri pe care le contactăm fără a mai fi nevoie a le căuta. Fără reticențe, Constantin Călin dezminte cu o doză de indignare lipsa de „onoare a partidelor“, printr-o exemplificare la zi: „Ce onoare are, de pildă, PSD, partid cu unii dintre «baroni» și președintele condamnați? Partid care nu poate replica acuzațiilor și insultelor. Le înghite, căci are stomac tare, și, în același timp, speră cu nerușinare să revină (cum se zice acum) «la butoane». Pe ce își sprijină iluziile? Pe lipsa de exigență și memoria scurtă a unei bune părți a electoratului“. Ies în relief spre a putea deveni memorabile cîteva portrete ale vedetelor politicești. Bunăoară „alde Călin Popescu Tăriceanu, un politician fără greutate, deși e al doilea om în Stat. Ținuta lui e permanent de o solemnitate curcănească. Are un zîmbet scrîșnit de fermoar închis, pășește fudul, ca o statuie de lut și vorbește din fundul gîtului, nu înainte de a-și pipăi nodul la cravată ori papionul de culoare roșie și de a-și controla manșetele“. Nu sunt cruțați nici inșii de pe micile ecrane cu presanta lor, nu o dată pînă la exasperare, prestație marcată, pe lîngă crasul oportunism, de apucăturile fruste ale „băiatului de cartier“: „dl. Victor Ciutacu, «capitalist» de foburg popular, e un «băiat» nervos cu premeditare. Somatizate, ideile i se reflectă pe chip, încît e aproape superfluu să le mai și spună. (…) Reușește un singur lucru. Te provoacă să te întrebi: «cine e, de fapt, domnul?»“. Spre a urma o trimitere la ziaristica interbelică, prin cuvintele unuia dintre ziariștii noștri de seamă, Tudor Teodorescu-Braniște, indiciu nefast al faptului că nimic în miezul lucrurilor nu s-a schimbat, din anii ‘20 ai secolului trecut: „Sînt oameni cari și-au scris pe cartea de vizită, drept titlu: pamfletar. Sînt oameni care s-au legat să nu se entuziasmeze niciodată, să nu scrie niciodată un cuvînt de laudă, să fie întotdeauna indignați, ca și cînd ar fi chinuiți de o permanentă boală de stomac… Sînt oameni cari se indignează, rînd pe rînd, împotriva lucrurilor și oamenilor, în slujba cărora puseseră odinioară indignarea lor“. Extrăgîndu-se treptat din rezerva cărturăriei ca și din reticențele vîrstei, Constantin Călin se dovedește astfel un remarcabil sceptic ofensiv.