Un scepticism jovial

Jurnalul de cititor pe care ni-l înfățișează Dumitru Augustin Doman e în fapt o confesiune, susținută de indirectitățile lecturilor, a autorului care ne apare sub un unghi moral individualizator. Prozator și iubitor al prozatorilor mai cu seamă din literatura rusă, dar și a lui Dino Buzatti ori a unor Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu, d-sa devine un soi de personaj. Trăsăturile acestuia induc o unitate a „impresiilor“ variate pe care le consemnează. Elementul de căpetenie: un scepticism jovial. Sau după cum se exprimă mucalit d-sa: „Printre rîndurile cărții vezi vag dîra degetelor pline de cerneală violetă a autorului“. Procedeul favorit e naturalmente ironia, adică o tactică a ambiguității care se mulțumește a sugera dubiul sau contestarea în loc de-a le rosti fățiș. Un ton bemolat în locul unei afirmații cu voce tare, un surîs în locul unei crispări: „Autorul de romane istorice trebuie să fie un prozator presbit: adică să îndepărteze locuri, timpuri și personaje, să-și lungească brațele și să le pună pe toate în mișcare de la cît mai mare distanță. Ca și, de altfel, regizorul de astfel de filme, care depărtează din cînd în cînd obiectivul pentru a ne arăta dealurile pline de oști atacîndu-se pe viață și pe moarte“. Lucrurile sunt confruntate cu absurdul posibilei lor interpretări cuminți: „Otrava care distruge toate celelalte otrăvuri e mai puțin otravă? Impostorul care denunță pe ceilalți impostori e mai puțin impostor?“. Frecvent apar frînturi de epos malițios, împrumutate sau improvizate. E o dovadă a extrovertirii jurnalistului, a neastîmpărului d-sale de-a juca partide de șah cu realul spre a-l pune de cîte ori e posibil în dificultate: „Îl văd pe poetul X în plină stradă, răsfoind o carte pe taraba de difuzare a presei. Știind că n-a citit nici o carte niciodată, mă sperii ca și cum m-aș întîlni cu un om pe care l-am condus pe ultimul drum acum zece ani. Cum nu mă observă, mă fac și eu a nu-l observa și trec mai departe, rămînînd cu îndoiala (!) dacă este el sau altul“. A aduna „spuma“ lecturilor diurne și nocturne, așa cum își propune, înseamnă pentru Dumitru Augustin Doman a fi un colecționar de „surprize“ aidoma unui filatelist ori numismat. Flashurile spirituale astfel descoperite abundă: „În interviuri, scriitorul e întrebat adesea ce scrie, la ce lucrează. Cititorul ar trebui întrebat la ce nu lucrează“. Sau: „Jules Renard: «O carte căreia brusc i se face rău în raft și cade». Ei, dar aceasta e o carte norocoasă, a scăpat din sarcofag“. Sau: „Cînd te-ai întîlnit cu prima carte, deja ai primit certificat de cititor. Dacă-l pierzi între timp, pierzi. Dacă nu-l pierzi, tot pierzi, pentru că meseria de cititor nu e una lucrativă“. E drept întîlnim și momente de mievrerie lirică, aidoma unui factor contrastant, menit a ne încredința de virtualitatea „serioasă“ a emițătorului de butade, de a-i gira într-un fel credibilitatea: „Praful de pe fila cărții uitată deschisă cu anii – o brumă în calea lecturii“. Ori: „În zori, cînd afară plouă mărunt, recitesc cu totul întîmplător povestirea lui Hemingway O pisică în ploaie, una din povestirile lui aparent banale, dar în care viața gîlgîie neauzit în fundal“. Dar nu întîrzie a o da tot pe persiflare: „Privind pozele și filmele promoționale din Japonia, înțelegem că acolo cireșii sunt perpetuu înfloriți, nu fac niciodată fructe“. O vitalitate impacientă de-a contacta lumea fie și pe calea secundă a lecturilor îl stăpînește continuu pe Dumitru Augustin Doman, îngăduindu-i să-și constate o afinitate ilustră: „Și un prăpăstios și un «sceptic de serviciu» ca Emil Cioran are slăbiciuni, recunoscîndu-și pofta de viață: «Nu știu ce sete diabolică mă împiedică să denunț pactul pe care l-am încheiat cu respirația mea»“. Dar această nativă curiozitate e totuși a unui scriptor. A unei conștiințe care își recunoaște un cult discret, însă permanent al cuvîntului: „Citind poezie, tot caut cuvinte perechi, cuvinte care vor să se cupleze din iubire și din prietenie; nu găsesc decît arareori și mai pierd și sensuri și înțelesuri cu această căutare“. Fie în perspectiva facețioasă, a „șmecheriei“ descoperite (și asumate) voluptuos: „Caragiale către Eminescu: «…drept să-ți spun, mie Kant al tău mi se pare un moftangiu!» Curat moftangiu!“. O mențiune aparte se cuvine acordată observațiilor caustice asupra unor oameni de litere. Hazul se contrage în tăietura sa implacabilă, „gratuitatea“ acestuia cedînd în fața constatării critice. Romanele lui Nicolae Breban, în pofida împrejurării că sunt „solide epic, bine structurate în pofida numeroaselor «burți»“, dovedesc o deficiență: „Cînd vine vorba de scriitura propriu-zisă, de stilul ca… lipsă de stil, autorul manifestă însă un dispreț total. E ca și cum proprietarul unui castel are o bibliotecă mai valoroasă decît cea de la Vatican, dar ea e împrăștiată prin toate camerele, ca și prin cămări, toalete, prin chioșcurile din curtea vastă, iar pe cărți inestimabile în coperți de argint își iau micul dejun servitorii și grăjdarii, ba chiar și cîinii și pisicile“. Sau în legătură cu alt nume contemporan în vogă: „Zice: «Mircea Cărtărescu este cel mai mare poet. El nu poate fi ajuns de nici un alt poet, cel mult el poate fi depășit și surclasat!»“. Mihai Beniuc, după ce i-a dedicat „vreo mie de poezii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, plus o carte“, în jurnalul său de după 1965 îl numește „sîngerosul impostor“. „Cum să numim această întorsătură de atitudine? Revizuire? Mutația valorilor?!“. Iar o autoare mondenă e arsă cu fierul roșu: „În librăria din Mangalia, pe același raft cu Venedikt Erofeev, Marta Petreu, Radu Aldulescu, Albert Camus, Adrian Alui Gheorghe… se află și volumul Mihaelei Rădulescu – Cum iubesc bărbații. Mi-e lene și lehamite să-l răsfoiesc, dar cred că, de fapt, cartea – autobiografică fiind – ar trebui să se intituleze Cum fac sex milionarii“. Un apogeu cu rol prezervativ al tonului persiflant e atins atunci cînd autorul se ia peste picior pe sine însuși: „Scriu cu grijă și cu dorința manifestă de a nu mă depăși pe mine însumi“. Ce s-ar putea spune în concluzie decît că textul lui Dumitru Augustin Doman se dovedește în numeroase momente „splendid ca o ironie“?