„Tovarăși, agitați materialele!“

Do-uă-zeci-și-trei-au-gùst/ li-ber-ta-te-ne-a-a-dus!“ Așa scandau miile de manifestanți la defilările organizate în localitățile mari în fiecare an, la 23 august. Lozinca suna scandalos pentru cei care știau ce se întâmplase în România la 23 august 1944: țara fusese invadată de armata sovietică și, în continuare, convertită cu forța la comunism. Cum să sărbătorești instalarea în patria ta a unei brutale, nemiloase forțe de ocupație? Iar cei care habar n-aveau la ce se referă inepta propoziție – simplist ritmată și incorect rimată – o rosteau cu un entuziasm mecanic. După mulți ani a apărut și un joc de cuvinte fără haz, cu o aluzie sexuală: „23 august – pauză – at din tine.“

Ceea ce simțeam în rarele ocazii când participam (din obligație) la o defilare era o tristețe persistentă, ca o durere de cap. Oamenii din jurul meu – unii, cunoscuți de mine – se dezumanizau. Își deschideau ritmic gurile – li se vedeau dinții, limba și chiar omușorul – și strigau sacadat, cu un elan obosit: „Do-uă-zeci-și-trei-au-gust/ li-ber-ta-te-ne-a-a-dus!“ Dacă făceam o glumă, nu avea nimeni curajul să râdă. Dacă le propuneam să evadăm din coloană, găseam câțiva adepți, dar ulterior se afla și eram pedepsiți.

Când ne apropiam de tribuna oficială, apărea câte un activist, roșu la față și gâfâind, și, de pe margine, ne îndemna autoritar, cu o formulă involuntar-hilară, desprinsă parcă din Ilf și Petrov: „Tovarăși, agitați materialele! Tovarăși, agitați materialele!“

Le agitam.

Odată, cu un grup de ziariști tineri și cu umor, am făcut un scenariu. Unul dintre ei, mai sfrijit, mergea în fața mea cu o pancartă pe care scria: Iată de unde am pornit! Iar eu, înalt și masiv, aveam o altă pancartă, cu inscripția Iată unde am ajuns! Pe parcurs, am mai și schimbat pancartele între noi, ceea ce a provocat, în jur, hohote de râs. În mod curios, scheciul nostru nu a fost remarcat de informatorii Securității și nu am fost pedepsiți pentru el.

Asemenea încercări de amuzament, ele înseși triste, nu reușeau să alunge tristețea copleșitoare pe care o simțeam la orice festivitate oficială.

Știu despre mine că sunt compatibil cu ideea de sărbătoare, că am chiar o vocație a sărbătorii. Nu mă număr printre cei care se uită pieziș la o întrunire de oameni bucuroși, fie ei și exaltați. Intru imediat în atmosferă, îmi dizolv cu plăcere identitatea, ca și cum aș scăpa de o povară, în entuziasmul colectiv.

Dar sărbătorile comuniste aveau ceva iremediabil fals și de prost-gust. Era imposibil să intri în atmosferă. Puteai, cel mult, să creezi, împreună cu prietenii tăi, o mică și stângace sărbătoare clandestină în mijlocul uriașei sărbători oficiale.

Ce frumoasă este ceremonia oficierii căsătoriei într-o biserică! Și ce jalnică ajunsese aceeași ceremonie organizată de comuniști la „sfatul popular“! La biserică mirii sunt tratați ca un împărat și o împărăteasă. Trăiesc momentul de glorie al vieții lor. Sunt înveșmântați frumos, poartă coroană pe cap și evoluează într-un spațiu iluminat de candelabre feerice. Lumea îi slăvește și le aduce „cântări mulțime“. La „sfatul popular“, tovarășul mire și tovarășa mireasă erau nevoiți să aștepte la rând, ca la Alimentara, ca să intre la ofițerul stării civile. Odată ajunși în fața lui, ascultau, fără tragere de inimă, un discurs stereotip, redactat în limba de lemn a propagandei comuniste.

Comuniștii au desființat repede, cu o frenezie a desființării, sărbătorile tradiționale și au încercat să inventeze altele cu totul noi. Exclusiv politice. Dar neavând imaginație și nici rafinament n-au reușit. Le-au preluat până la urmă tot pe cele de altădată, într-o variantă simplistă și involuntar-caricaturală, lipsită de capacitatea de a emoționa. Așa s-a întâmplat printre altele cu Crăciunul.

Ce farmec avea venirea în fiecare familie, în seara zilei de 24 decembrie, a lui Moș Crăciun! Mulți copii credeau cu candoare în existența acestui personaj de basm, iar cei care nu credeau (eu, de exemplu) intrau totuși cu toată ființa lor în joc, pentru a trăi frumusețea momentului. Colaborau, și copii, și adulți, la crearea iluziei unui miracol. Zidul de netrecut dintre realitate și basm cădea.

Apoi… Într-o bună zi ni s-a explicat la școală că Moș Crăciun aparține trecutului, că s-a terminat cu el, că nu va mai veni niciodată. În locul lui ne va aduce cadouri un moș „al vremurilor noastre“, Moș Gerilă. Ce nume! mi-am spus. Deși numele mi-era cunoscut din povestea lui Ion Creangă, Harap-Alb, și chiar îmi devenise simpatic prin urâțenia expresivă a celui care îl purta, suna fals ca nume al unui personaj oficial. Generosul și sfătosul moș nu-și mai făcea apariția în intimitatea locuinței fiecăruia dintre noi, după lăsarea întunericului, ci se arăta în holul mare al școlii, în plină zi, și se apropia de pomul de iarnă cu pași țanțoși, ca un inspector școlar. Iar glumele și povețele lui aveau ceva strident; când mă ciupea de obraji, îmi venea să-i dau peste mână.

De atunci și până în 1989, mi-a fost mereu dor de Moș Crăciun. Mi-au dat lacrimile când am citit versurile lui Adrian Păunescu:

Cade din ceruri ultima filă,/ Fiii românilor colinde spun,/ Ce doriți voi să vă dea Moș Gerilă?/ Să ni-l aducă pe Moș Crăciun!“

Într-adevăr asta era tot ce-mi doream de la Moș Gerilă: să mi-l aducă pe Moș Crăciun.