Paul Cornea – Pagini de jurnal (II)

La 7 octombrie s-a împlinit un an de când Paul Cornea a plecat în călătoria cea mai lungă, pentru care, așa cum spunea zâmbind cu seninătate, avea bagajele pregătite. Publicăm al doilea grupaj din jurnalul profesorului (o primă selecție a apărut tot în „România literară”, în nr. 27-28), din care am ales, la puțină vreme de la încheierea Festivalului „George Enescu”, trei fragmente prilejuite de concerte susținute de Sviatoslav Richter, Isaac Stern (amândoi în 1965, însă primul cântase la Ateneu, iar al doilea fusese urmărit la televizor) și Sergiu Celibidache (al cincilea concert din seria de concerte din 1978). (Petruș Costea)

(vezi și Pagini de jurnal (I), în ediția 27-28/2019)

29 sept. 1965

Richter. Apare în lumina sepulcrală a scenei, avansând cu pași mici și repezi. Capul aplecat spre dreapta, picioarele – un fel de mers în flux, fără a se planta în sol și a-și lua avânt. Torsul parcă rămâne permanent îndărăt, ca și cum s-ar teme să înfrunte curiozitatea lumii. O față spălăcită, fără nimic deosebit, tip de baltic, mâncător de pește – cum ar spune Sanielevici –, deci prezumtiv sânge rece, autocontrol reflexiv, pasiuni stăpânite, senzualitate frigidă sau, măcar, reticentă în apetituri. Dacă l-ai întâlni pe stradă, i-ai atribui o profesiune sedentară și plicticoasă, ceva între profesor de matematici și șef de registratură. L-ai bănui și membru în marea confrerie a pederaștilor, deși, ce-i drept, asta nu e meserie decât la modul subsidiar și schismatic. Salută publicul cu un gest mecanizat și un zâmbet impersonal. Apoi se așează în scaun, grav, și rămâne imobil, forțând reculegerea sălii. Și, curios lucru, mia de specimene umane, melomanii, snobii, curioșii, profesioniștii, diletanții, simplii de spirit și complicații, ermeticii, neînțeleșii și aiuriții, adolescenții de diferite vârste și ratații de ambe sexe, excrocii intelectuali, șmecherii de circumstanță și celelalte lighioane cu fuste sau pantaloni se potolesc ca prin farmec și devin un singur personaj, cu două mii de ochi avizi și două mii de urechi ciulite. Acum, Richter a ieșit din teatrul de păpuși, marioneta a dispărut pe undeva și n-o mai vede nimeni, artistul începe a fi el însuși, iar spectacolul personalității, dezvăluit din felul cum reclamă tăcerea și din modul în care se înșurubează în scaun, captivează sala, pregătind-o parcă pentru adevăratele și marile scene dramatice care au să vină.

Urmează, efectiv, o împroșcare de clape și o explozie sonoră, care taie respirația și dilatează muzica până în cel mai ascuns ungher al bătrânei săli a Ateneului. Programul indică Schubert: Sonata în la minor, op. 143. Partea I e allegro giusto, terminologie echivocă sau incertă, fiindcă auzind ce iese, nimeni n-ar mai putea stabili o relație între indicație și rezultantă. Exact ca istoricii restaurației, care aplicau principiul raționalității realului, dovedind a posteriori că tot ce s-a întâmplat era necesar, deși aceleași lucruri le anticipaseră, până să sosească ceasul al doisprezecelea al trecerii la fapt, drept imposibile. O fi allegro giusto această revărsare sacadată de note anunțând o vijelie sufletească? Sau mai degrabă o simplă așteptare perplexă, nu neapărat dramatică, poate doar încordată și nesigură că-și va putea atinge capătul? Dar oare Schubert își va fi imaginat vreodată cum vor suna compozițiile lui sub mâinile acestui rus genial? Ah! incomparabilul privilegiu al muzicii! Evadarea din temnița sensului, utilizarea doar a suportului material al sonorităților în funcție de legile armoniei și ale instinctului eufonic îi acordă muzicii o imensă plasticitate. Ea nu lucrează, cum se spune, cu forme foarte generale, căci generalul e corelatul dialectic al particularului, implicând, ca în cazul noțiunii, referirea la o categorie de obiecte individuale căreia, așa zicând, i se extrage rădăcina pătrată. Muzica e dincolo de antiteza general-particular, ea nu e nici chintesență, nici concretizare, e pură plasticitate, adică joc de sunete, ordonat după anumite legi, în care orice auditor închide ceea ce e capabil ca sensibilitate și-i corespunde în momentul dat. Am auzit acest allegro giusto în dispoziție sumbră și l-am interpretat în termeni de avertizare și prevestiri neguroase, fiindcă zilele astea am trăit sentimentul că șansa vieții nu mai umblă pe strada mea. Dar dacă l-aș fi ascultat în euforia uneia din micile victorii ale amorului? Sau în starea de picoteală, semiapatică și semisuficientă, de după un urcuș de șapte ore, când nimic nu pare mai aproape de cer decât patul tare și plin de ploșnițe al cabanei?

Ar fi fals, desigur, să-i atribuim muzicii aptitudinea unei relativități totale. La urma urmei, Richter cântă după o partitură și edificiul construit de el, mai înalt, mai scund, gotic sau romanic, apolinic sau dionisiac, drept sau înclinat pe o rână, traduce un același plan, determinat odată pentru totdeauna. Totuși, și doar atât vreau să spun, mai mult decât orice altă artă, muzica e limbaj decorticat, adică înlănțuire de senzații degajată de ponderea semnificațiilor noționale; ea transmite ritmuri, accente, linii melodice, acționând polaritățile fundamentale ale ființei: bun-rău, cald-rece, pur-impur; ea îngăduie o mare libertate asociativă.

Richter, în orice caz, îi aduce pe toți compozitorii la el însuși acolo unde nu se întâmplă să preexiste o afinitate structurală. E cazul, mi se pare, cu Liszt. Vorbind din afară, mulți ar putea fi dezamăgiți: tocmai Liszt? Sigur, romantismul marelui maghiar, tumultuos și pletoric, servind cabotinismul pianistului invitat să concerteze pe tot întinsul continentului, nu e de cel mai bun-gust. Nu uităm că publicul de-atunci (în mare parte, de altfel, și cel de azi) căuta fenomenul, nu artistul. Că, pe de altă parte, declamația, pozele tenebroase și patetice, afectarea damnării și a inaderenței la conformismul burghez constituiau o modă sau, mai exact, o fatalitate, pentru că nimeni nu putea rămâne intangibil. Totuși, oricâte circumstanțe atenuante am voi să acordăm, Liszt rămâne Liszt, și nu Beethoven, diferența fiind dacă nu de la erou la caricatură, atunci, neîndoielnic, de la maestru la epigon. Liszt e un compozitor sublim pentru profani, un succes garantat în fața oricărui public cu temperament, este Jupiter Tonans îmbrăcat în straie de pământean, ron adaptat pentru belcanto, un autor generos, răvășit, expansiv, ardent, rapsodic și sentimental. Dar ce a mai rămas din Liszt în tălmăcirea lui Richter?

Bucata se numea Sonata în si minor și a format singură partea II a programului. Cu alte cuvinte, i se rezervase locul de onoare, după ce inerțiile biruite se transformă în energie impulsivă, iar sală și pianist se exersează în colaborare, până la acea contopire de sunete și tăcere care reprezintă de fapt inefabilul muzicii (și, adaug în paranteză, beneficiul inimitabil al prezenței la concert, și nu al audiției la radio sau televizor).

Același circ: intrare rapidă, cu pași înghesuiți, dând impresia unui dans reținut într-o cadență prea strictă. Salut cu zâmbet lipit. Apoi înțepenirea în scaun și demachierea. Concentrarea durează de astă dată mai mult, iar personajul tentacular, adăpostit în umbra sălii, își ține respirația, mai unanim și mai coordonat, cu o intensitate aproape dureroasă. Începutul e moderat, într-o tonalitate liniștită, fără nicio ostentație. Dar, brusc, fulgerele acoperă cerul și un ocean de valuri negre se prăbușește peste lume. Richter pare că se războiește cu pianul; se năpustește cu ambele mâini pe claviatură, scoate acorduri care troznesc, spumegă și apostrofează; fizionomia i se schimonosește de mânie și neliniște. Ce atlet puternic! Palmele lui sunt niște labe, degetele, ciocane, trupul acompaniază prin mișcări suple și decise fiecare atac al clapelor, iar ochii întâmpină dușmanul ca două cratere gata să-l inunde într-o erupție de lavă. Și ce poet tandru! Căci deodată, cu o viteză deconcertantă, atmosfera se înseninează. Notele se încarcă de o duioasă melancolie, tabloul devine ușor nostalgic și vesperal, inima își numără cicatricele și adulmecă tainele misterioase ale neprevăzutului. Richter pare a mângâia fiecare clapă și a modela imaginea sonoră cu o voluptate de amant. La un moment dat senzația e de petale desfoliate: cade mereu câte o iluzie sau câte o zi sau câte o suferință în prăpastia fără sfârșit a timpului și totul e la fel, declinant și ireparabil. Dar și acum dispoziția e instabilă. Fără preparative, urmează trecerea într-o nouă burzuluire a stihiilor. Și iarăși o revenire. Apoi, din nou tenebre și din nou lumină.

În aceste contraste, mereu ațâțate, transpuse în tot felul de combinații armonice, nuanțate cu acea improvizație delirantă a romanticilor suculenți și robuști, de tipul lui Victor Hugo și Berlioz, care nu uită să ocazioneze pasagii de pură virtuozitate, rezidă toată sonata. Sfârșitul, de o austeritate tragică, epurat de orice ornamentație inutilă, apasă ca o ceremonie funebră. Publicul tace câteva clipe, nevenindu-i să creadă că s-a terminat în adevăr. Urmează reintrarea în orbita terestră. Rumoare, tusete, strănuturi dezlegate de chinul inhibării răsunând vesel. Aplauze explodând devastator. Richter salută și iese tamponându-și fruntea. Culoarele sunt invadate și spațiul dinaintea estradei Ateneului e luat cu asalt. Toți se înghesuie să-l vadă de aproape. Revine, salutând la fel, în dreapta, stânga, la mijloc, ca împins de un resort. Și pentru câteva minute, în vreme ce ecourile muzicii se cufundă în suflete, iar conștiința se degajează spre a primi invazia tuturor impresiilor prozaice, în învălmășeala ovațiilor și în lipsa de inspirație a orațiilor, care se încrucișează peste bănci, continuă un du-te vino între scenă și culise. Dar omul aclamat, acum destins și urban, surâzând protocolar, nu mai e pianistul de adineaori. Acela era un zeu barbar, stăpânit de coșmare, măsurându-se cu materia opacă a lumii în încleștări titanice. Acesta e un cinovnic de frunte al artei socialiste, narodnîi artist SSSR. „A studiat cu Rîbski1”, mi se spune. Și eu care credeam că a studiat cu Neptun. „Soția lui e acolo, în loje, o femeie uscățivă și fără șic.” Deci până la urmă a luat-o pe Cătălina, s-a temut de solitudinea tăcerilor siderale, a acceptat răspunderile terestre. „N-a bisat, pentru că i se spusese că sala trebuie evacuată la o oră precisă.” Vasazică rebelul e un conformist, dialogul lui cu publicul se subordonează injoncțiunilor de bucătărie organizatorică. Mai lipsea un singur lucru și l-am aflat la ușă.

A.V.2 îmi spune: „În urmă cu cinci ani părea un nevropat. Acum e vădit că se stăpânește. Echilibrul maturității.” O fi. Deci nu e un posedat, ci un posesiv. Demonismul lui e ținut sub control, delirul, raționalizat. Cu atât mai rău sau cu atât mai bine? Cine ar putea hotărî? În sala Ateneului care se despopulează și rămâne tristă, sub lumina chioară a candelabrelor ce se sting, doar pianul, pe scenă, se zăvorește într-o liniște impasibilă. Pare o imensă libelulă moartă, inutilă și dizgrațioasă, o formă extravagantă, răpusă în ciocnirea cu o lume grăbită și utilitară, dar acum indiferentă față de oscilațiile istoriei.

24 X [1965]

Isaac Stern. La televizor, fizionomia lui apare mai bonomă, mai confortabil burgheză, aproape scandalos de trandafirie și sigură de sine. O asemenea mutră ar fi descurajat orice public romantic și n-ar fi produs nicio devoțiune feminină. Un violonist cu embonpoint și aer porcin? Pare o infamie și totuși e adevărat. Cauza adâncă e că zeii s-au săturat să joace după vechile formule. Poate de aceea vedem că atâția ticăloși au maniere afabile și cuceresc prin lumina curată a ochilor.

Stern cântă perfect. Dumnezeiește ar fi prea puțin zis, fiindcă Dumnezeu a greșit cel puțin de două ori și nu în fleacuri. Gafele lui sunt incomensurabile: întâi că ne-a scos din haos, apoi că ne admite să continuăm.

Noțiunea de perfecțiune la un violonist implică multe: tonul plin și pur al instrumentului, agilitatea trecerilor, gravitatea gravelor și acutul acutelor, adică deplina posesiune a resurselor, monumentalitatea viziunii și finisarea detaliilor. Stern aduce ceva în plus: detașarea de obiect. Îl simți că își supraveghează interpretarea, că e prins de valul generos al muzicii și totuși că nu se lasă captiv. Capacitatea de dedublare îi permite să domine forțele pe care le trezește din somnul lor obscur și le pune în mișcare ca pe niște armate lansate să asalteze cerul. Din când în când zâmbește, cu aerul satisfăcut al cuiva care a reușit o ispravă. Parcă ar spune, în felul cel mai familiar, „vedeți ce poate mandea? uite ce pizzicato am scos!” Richter face impresia că e stăpânit de diavol, Stern aduce transcendentul la gura focului, îl îmbracă în scufie și papuci.

Ca și Richter, e uimitor, dar la el tehnica se transformă în luciditate. Omul trebuie să posede o bună doză de ironie, o ironie amară, filtrată din veacuri de răsturnări și decepții. Ei nu-i rezistă nicio eternitate, cu atât mai puțin vreo aparență. Împotriva istoriei care i-a ciocănit mereu neamul de toți pereții produce frumusețea supremă, dar perisabilă a concertelor și-și contemplă victoriile din fiecare seară cu un surâs care-l dezleagă de infatuare și stupiditatea orgoliului.

L-am ascultat destins, într-o stare de evaporație, fără să mă gândesc la ceva, cu asocieri vagi și mobile, un fel de murmur imagistic – minimal semn și dovadă a faptului că exist. Muzica s-a depozitat în mine în așa măsură, încât, la urmă, pașii mi-au devenit cântec, iar prânzul cu Andrei s-a transformat într-un dublu concert de tacâmuri, supă și friptură.

5 febr. [1978]

Sergiu Celibidachi. Sala Ateneului, tixită, deși e al cincilea concert, culoarele și ușile sunt pline de lume. Atmosferă de celebrație. Când dirijorul intră sau iese, ovațiile nu mai contenesc, în timpul execuției nu se aude nicio scârțâitură de fotoliu, nu tușește nimeni, nu se înregistrează nici cel mai minuscul zgomot, toți își țin parcă respirația, trăind suspendați de mișcările baghetei. Orchestra sună în sonorități calde, pline de culoare, pliindu-se cu o neverosimilă docilitate tuturor indicațiilor. Ea face efectiv una cu dirijorul. Și e un rar spectacol să-i vezi pe instrumentiști asociindu-se, la capătul fiecărei bucăți, omagiului adus de publicul în delir. C. e neîndoielnic un artist adevărat, care nu lasă nimic la întâmplare, cizelând răbdător fiece amănunt: el știe că în vremea noastră improvizația e sortită până la urmă să eșueze, că marile interpretări răsplătesc o trudă îndelungată. Fiind născut pe aceste meleaguri – cum se spune astăzi poetic – unde se cântă după ureche și nimeni nu se spetește muncind, C. a înțeles că prețul unui succes real și nu protocolar e să silească orchestra să asude din greu: repetițiile se spune c-au fost deosebit de lungi și de pretențioase. Aceasta și explică o parte a reușitei. Cealaltă ține de harul dirijorului, de magnetismul personalității. Mi s-a părut un om plin de farmec: o față deschisă și luminoasă, o expresie de inteligență și de senzualitate, un surâs cordial, atașant, de o blândă ironie. R. mi-a certificat că are trei doctorate: în filozofie, matematici și muzică! De fapt și unul ar fi de ajuns, ca să-l distingă de tagma artiștilor ordinari, de obicei intuitivi ori virtuoși, în cazuri mai rare – ambele. Cum însă luciditatea și cultura impun respect, dar nu fascinează, e de crezut că C. își subjugă orchestranții printr-o autoritate imperioasă și inefabilă, căreia îi sucombă toți, chiar cei mai recalcitranți. O autoritate ce-și impune legea, ca un misterios fluid, și asupra publicului. Am avut literalmente senzația că Pasărea de foc a lui Stravinski mă smulge din mine, târându-mă fie în noaptea lunară, parcursă de murmure surde, fie în sarabanda valpurgică, de furii dezlănțuite și chiote nebune. Păcat de Brahms (Simfonia IV), prăfuit după gustul meu, unde măiestria profesorului de armonie și contrapunct e prea afară din cale de străvezie; până la ultima parte, în care dramatismul își pierde solemnitatea, rămânând doar patetic, m-am surprins de o sută de ori reînserându-mă în afacerile zilnice; or, pentru mine, efectul de „distanțare” n-are niciun sens în muzică, deoarece emoția trăiește aici în stare pură, fără concept; singura estetică admirabilă aici e cea a identificării.

____________________________

1 Confuzie a autorului. Din 1937, Sviatoslav Richter a studiat cu Heinrich Neuhaus la Conservatorul din Moscova.

2 Probabil Anatol Vieru.